Vasile Dancu & friends

Orice revoltă moare într-o zi.

2012-02-01T07:53:00.000-08:00

Ce rămâne?

Timp de vreo două săptămâni, piețele publice au fost cotropite de proteste. Sincere sau organizate, infiltrate sau nu, reprezentative statistic sau nu, cred că protestele din România se apropie de final. Cel puțin pentru această fază. Ce va fi mai încolo vom vedea, dar, pentru moment, cred că merită să încercăm analiza a ceea ce rămâne după proteste. A fost o revoltă înfrântă? A obținut demiterea unui ministru și renunțarea la alegerile comasate, precum și readucerea lui Arafat la Guvern. Unii ar spune că este prea puțin, opoziția poate că nu este mulțumită, pentru că guvernul a fost aproape la fel de surd la cererea străzii cum a fost la cererile sale și a rămas în picioare. Unii au încercat să spună că este vorba doar de manipulări ale maselor, alții că lumea se schimbă și că aceasta este Revoluția cea izbăvitoare. Nu a mai strigat nimeni ”Vom muri și vom fi liberi!” ca în 1989, dar nici ”Vom munci și vom fi liberi!”, cum le-ar cere-o unii apologeți ai dreptei de la noi.

Personal, m-am convins că revoluțiile televizate în direct nu au cum să schimbe România și nici măcar cum să-și atingă scopurile, chiar și pe cele mai înguste. Televiziunile fac să prevaleze partea de spectacol și să conteze doar ce apare în cadru. A venit ninsoarea, iar televiziunile și-au mutat în altă parte atenția, deci, adio, revoluție! Unii vor spune că doar televiziunile sunt de vină, alții că televiziunile nu au fost destul de bărbate și s-au predat puterii (cu o excepție). E adevărat că trebuie să ne consolăm: nu există decât ceea ce apare la televizor, însă nici măcar televiziunea nu poate suplini pasivitatea generală sau frica ori lașitatea. Să nu cerem televiziunilor mai mult decât pot da!

Ce rămâne, totuși, în urma unor proteste de stradă care au înfricoșat puterea și care au dat speranțe unei opoziții care aștepta deja cuminte să treacă timpul actualei puteri și să se înscăuneze elegant și democratic prin alegeri libere (evident dacă puterea nu mai găsea ceva pentru a amâna, comasa, coresponda sau reglementa în materie electorală)? Chiar dacă orice revoltă este înfrântă, uneori chiar de către cei pe care îi aduce la putere, alteori de cei cu care se luptă, în urma tuturor ridicărilor sociale a rămas ceva. Uneori se vede mai târziu efectul oricărei contestări, alteori îl putem descrifra, cel puțin în parte, chiar atunci când mișcarea se află spre final. Dacă ar fi să sintetizez, aș putea spune că nici o revoltă socială, indiferent cum este etichetată, nu este fără de rost și fără de urmări. Mă gândesc că până și ceața care rămâne în urmă, pe care, de regulă, puterea o răspândește, ne arată că mișcarea a fost aproape să atingă miezul puterii, altfel nu se cheltuia atâta energie.

Când mă gandesc la ceață îmi vine în minte faptul că nu o să aflăm niciodată cine a tras în noi înainte de 1989, așa cum nu o să tranșăm nici la revoltele din ianuarie 2012 răspunsul la întrebarea: „De ce s-au revoltat oamenii?”. De foame, de sărăcie, din spirit de revoltă; împotriva sistemului, contra unor oameni ai puterii, manipulați de opoziție, manipulați de moguli; din imitație pentru alte mișcări, nu știu nici ei de ce, aiurea etc. Marele efort al puterii a fost mai puțin îndreptat înspre a asculta cererile oamenilor sau înspre a dialoga cu opoziția, ci mai mult înspre a furniza explicații care respingeau o cauză socială justificată, legitimă. Deci, putem lăsa așa, să-i zicem ”enigma din ianuarie 2012” și s-o trecem lângă ”enigma teroriștilor din decembrie 1989”, care, la rândul ei, se află lângă alte enigme ale istoriei noastre pe care nu suntem vrednici să le spunem răspicat, deși răspunsul îl știe toată lumea.

1. Rămâne intactă concluzia că noi nu gândim viitorul decât formal, fără dedicație și raționalitate. Putem face maxim ”profeții despre trecut”, cum ironic și obraznic ne spunea la ore de maximă audiență un mag roșu, torționar devenit apoi mare politolog, venerat de golanii, șmecherii și fraierii postrevoluționari. Spun asta pentru că nimeni nu s-a gândit că va mai exploda mămăliga, deși erau semne cu duiumul. Sondajele arătau o stare tensionată fără precedent, o percepție a corupției cum n-a mai fost înregistrată. În februarie 2011, toată presa noastră a preluat un articol din publicaţia Wall Street Journal, care a realizat un clasament privind probabilitatea declanşării unor revolte, fiind analizate 85 de state. Studiul acela analiza trei criterii: gradul de nedreptate socială, tendinţa populaţiei de a se revolta şi ponderea produselor alimentare din totalul cheltuielilor unei gospodării (ca element declanşator).

2. O primă consecință a fost o spaimă grozavă pe care a tras-o puterea, mai ales Guvernul. Nici parlamentarii nu au rămas mai liniștiți la casele lor, deși, spre norocul lor, erau în vacanță și nu s-a mai luat cu asalt Palatul Parlamentului. Politicienii de la putere au realizat pentru prima dată că este o situație gravă, care poate deveni ireversibilă. Dacă, înainte de revolte, exista speranța că USL nu va face 51%, acum speranța a început să fie la fel de subțire ca un fir de pânză de păianjen. Deja foarte mulți au început să se gândească la opoziție și mulți îl fac țap ispășitor pe Președintele României. Boc a început să umble nebărbierit și să tragă din nou la lopată. Ninsoarea a dat ocazia unor nesfârșite liturghii politice televizate, cu prefecți, miniștri și arafați cu fețe îngrijorate. Nu este rău, guvernul și-a adus aminte de populație, a realizat că trebuie să țină cont nu doar de indicațiile FMI, ci, măcar din când în când, să fie atent la electori.

3. Președintele României a înțeles în fine, după ce toți încercau să-l aburească privind faptul că poporul aflat în criză înțelege pe zi ce trece tot mai bine austeritatea și că se apleacă tot mai tare spre dreapta, că acestă criză este una de legitimitate. Adică legătura sa cu o parte din popor s-a rupt, iar pentru această parte el trebuie să facă ceva. Cu siguranță, Traian Băsescu va căuta să facă mișcări spectaculoase, indiferent de consecințele pentru propria imagine, însă, pentru a reuși, ar trebui să găsească sprijin total în partidul care este încă îngrozit de ce se poate întâmpla la alegeri.

4. Cred că după ce FMI ne va fi controlat la batistă și unghiuțe tăiate, se va încerca schimbarea guvernului. Măcar în parte, dacă nu total. Dar mai este un lucru: nu este ușor de găsit un premier pentru un asemenea dezastru și doar pentru un timp scurt. Sunt, probabil, destui doritori, dar aceștia nu sunt decât aventurieri sau politruci fară talent, iar oameni de sacrificiu este greu să găsești în politica mare.

5. Spaima de deteriorarea imaginii României în lumea finanțelor a fost doar o manevră de inhibare a opoziției sau o alarmă falsă. Vedem acum că, deși am avut proteste în ultimele 2 săptămâni, prima de risc a României a scăzut cu 12,2% de la începutul anului, chiar dacă rămânem pe locul șase în rândul celor mai riscante țări din Uniunea Europeană, același loc pe care îl ocupam și la începutul lunii decembrie. Deci, în urma protestelor nu a rămas o Românie devastată, necredibilă. Probabil că și docilitatea guvernului față de FMI și față de investitorii străini ne face încă foarte competitivi.

6. A mai rămas după revolte și o mare miopie la ce s-ar putea întâmpla bun pentru români în aceste vremuri. Căutăm (și vom căuta) cu lupa revolte și vedem mai greu lucrurile bune. Obligațiunile emise de Guvernul României s-au vândut ca pâinea caldă în SUA. O fi de la scut, o fi din alt motiv, dar România a atras marți 1,5 miliarde de dolari din vânzarea de obligațiuni pe 10 ani, la un randament de 6,875% pe piața din SUA. Nu este bine că ne împrumutăm, dar ar fi mai grav să nu ne mai bage nimeni în seamă.

7. Ne-a rămas și mai acută prezidențializarea puterii. Revoltele centrându-se pe ”Jos Băsescu”, paradoxal, au întărit nevoia de tătuc. Prevăd că va fi destul de greu de promovat o republică parlamentară, chiar după ce Traian Băsescu va fi plecat din funcție. Oamenii se simțeau trădați de Președinte, mulți dintre ei poate îl votaseră înainte în luptele lui cu sistemul. Acum, prin proteste și înjurături, oamenii au cerut doar un tătuc și mai bun, și mai darnic, nicidecum o republică parlamentară.

8. Și parlamentarii opoziției au tras o mică spaimă, cea generată de faptul că ar trebui să demisioneze dacă se face această strategie de blocare a sistemului politic. Proiectul liberalilor i-a înspăimântat și pe liberali, dar și pe pesediști, mai ales că nimeni nu era sigur de efect. Gândul că s-ar organiza parțiale pentru colegiile lor era un stimulent destul de puternic pentru a se pune pe picioarele din spate. Noroc că nu a mai fost cazul.

9. UDMR a început dansul. Un lucru pe care, personal, îl urmăresc cu pasiune de câțiva ani; este un fel de dans al rutului, un ritual al împerecherii și ofertării. Prima dată îi fac pe cei din opoziție să oferteze, să supraliciteze, să uite tot ce și-au propus, pentru că fiecare partid de opoziție jură ca va trimite UDMR în opoziție, măcar pentru o jumătate de mandat. Deocamdată nu le prea iese, datorită modului specific în care se polarizează electoratul în România și datorită modalităților prin care se constituie guvernul. Acum, UDMR începe dansul pentru a ameți opoziția, dar, deocamdată ,va plăti doar puterea. Ei vor deschide trezoreria pentru localități și proiecte, vor face concesii, vor da funcții în puncte strategice, uneori mai imporatnte decât cele de ministru. Vor obține tot ce vor, în plus, o fracțiune desemnată să facă asta se va apropia tot mai mult de opoziție, dacă opoziția va avea certitudinea că se îndreaptă spre putere. Însă anul acesta ar putea avea ceva ghinion, iar ghinionul le-ar putea veni nu de la dușmanul lor, Corneliu „Vaccin” Tudor, ci de la OTV.

10. Dan Diaconescu a devenit deja un pericol pentru toți. Această criză majoră pe care a folosit-o cum a știut i-a dat o legitimitate neașteptată. În timp ce politicienii și analiștii de dreapta căutau să arate că este o revoltă împotriva sistemului politic în general, că opoziția este la fel de urâtă de popor, toți făceau propagandă singurului partid care nu a condus, care nu are nimic în comun cu politica (poate doar calitatea umană îndoielnică a unora dintre cei propuși ori autopropuși pentru funcții). Partidul lui DD câștigă, pe zi ce trece, aproape tot ce cade de la partidele puterii. A făcut în acele zile și un congres violet la Palatul Parlamentului, practic mergând în recunoaștere, deci să nu vă mirați dacă va reuși la alegerile viitoare un scor neașteptat nici chiar de ghicitorii și vrăjitoarele de pe la emisiunile lui Diaconescu.

11. Televiziunile ar fi putut învăța o lecție importantă. Realitatea este mai tare decât divertismentul vulgar, decât mondenizarea. A face spectacol din realitatea care curge este o artă, nu ușor de mânuit, dar sigură pentru succes. De data asta, strada a făcut spectacolul, iar televiziunea a adus doar țeava pe care a băgat imaginile.

12. S-a deschis sezonul la migrație politică. Cred că unii politicieni de la putere vor căuta prin agende uitatele numere de telefon ale celor de la viitoarea masă a paznicilor ciolanului. Din nou, primarii vor spune că ei o fac pentru binele cetățenilor, fiind singura modalitate de a aduce bani în localitate.

13. A rămas în urma revoltelor și speranța că încep să apară fragmente de memorie socială. Oamenii și-au adus aminte de multe din păcatele politicienilor, dar pe care le vor uita, probabil. Este interesant, însă, că au prins curaj în a-i întreba pe politicieni despre decont, un decont târziu și care îi enervează, cu siguranță. Am văzut asta în mai multe dintre manifestațiile Pieței Universității, dar mi-au atras atenția strigătele celor care îl înghionteau pe Orban să iasă din Piață: Pleacă, ai fost ministru, unde-i autostrada?

Nu sunt un fan al revoluțiilor sau al revoltelor de stradă. Știu că ele sunt făcute să moară într-o zi și că, poate, în construcția civilizației sunt mai utile munca de zi cu zi și schimbarea lentă. Nu cred că revolta este starea de normalitate a omenirii și, de aceea, poate, orice revoluție este făcută să moară. Vom vedea că unele eșuează lamentabil, altele mor eroic, iar altele sunt asfixiate în tăcere. Cu toate acestea, există un moment al revoltelor și al revoluțiilor, în care milioane de oameni se gândesc cu drag la manifestanții întotdeauna prea puțini. Chiar dacă stau în fața televizorului, mulți dintre semenii celor ieșiti în stradă - oameni mai pașnici, mai civilizați, mai educați, cu un self control mai bun, poate chiar și mai frumoși decât acei disperați - simt că ar trebui și ei să fie acolo, simt imboldul să lase totul și să plece în stradă, să devină eroi. Bineînțeles că acest imbold este repede ucis de rațiune, de comoditate, de frică sau chiar de ignoranță, iar cei din stradă rămân izolați. Dar acel fior pe care oamenii l-au simțit măcar o secundă este important, este o dovadă că nu le-a murit instinctul libertății, că mai au șanse să se elibereze de convenții, de mecanicisme, de apatie, indiferență si egoism... Că nu sunt doar indivizi în stare de libertate și că, într-o zi, ar putea chiar să devină oameni liberi.

Drogurile manifestantilor din Piața Universității

2012-01-25T01:27:00.000-08:00

Era prin februarie 1999 când m-am reapucat de scris în presă. Cred că era în perioada ultimei eclipse de soare mai serioase de la noi. Am reînceput să scriu din indignare și revoltă. Era în timpul mineriadei a cincea și presa se mobiliza sănătos să apere țara de pericolul ce pornise din Valea Jiului. Acum observ, seară de seară, că televiziunile de stiri umplu din nou ecranele cu banderole galbene și stirea că au fost găsite dropguri la vreun manifestant din Piata Universității. Are asta vreo relevanță pentru chestiune?

Inutil să mai întreb ce laboratoare are jandarmeria sau jurnalistii încât determina cu atata precizie ce contin pliculetele descoperite prin buzunarele tinerilor.

Enervantă îmi pare nu doar lipsa de imaginație, dar mai ales faptul că nu evoluăm. Si din inventarul tehnicilor de influență se vede că am făcut foarte mici pasi din 1990 până acum. Ce, dracu, să înțelegem din 20 de ani de Piata Universității? Că acei ce care protetestează musai sunt drogați?

Am găsit un articol scris de mine acum 13 ani? Am senzatia că nu ne-am indepărtat prea mult de 1990. Tristă stabilitate ...

Pastila L 452 şi eclipsa

În 1990, când Piaţa Universităţii a fost desfiinţată cu ajutorul minerilor, presa puterii şi politicienii au căutat un mijloc de a stigmatiza acţiunea partidelor istorice, mai ales a PNCŢD ului, şi atunci când minerii le au devastat sediile, s au făcut tot felul de încercări de a demonstra că s au găsit droguri şi dolari. Erau cele două elemente prin care propa¬ganda comunistă devaloriza capitalismul mânjit cu sânge şi noroi. Şi atunci ca şi acum jurnalistul mioritic (vorba lui Alexandru Andrieş) suferea de lipsă de imaginaţie şi verticalitate morală.

Mulţi au crezut atunci că bătrânul Coposu şi aristocratul Ratiu sunt nişte ordinari traficanţi internaţionali dependenţi de prafuri halucinogene. Cu timpul, probabil că şi cei mai creduli cetăţeni ai României şi au dat seama că totul era o uriaşă minciună, o minciună care prin simplitatea sa, trădează o părere proastă despre publicul românesc. Credeam cu toţii că mijloacele de manipulare s au rafinat mult, că jurnaliştii şi politicienii au devenit mult mai inteligenţi şi mai liberi, mai stăpâni pe mijloacele lor. Ne am înşelat!

Ceea ce credeam că nu se va mai întâmpla s a întâmplat joi. O agentie de stiri importanta, privata, nu de stat, a publicat următoarea ştire, reluată de televiziunile surori şi de unele dintre ziarele centrale:

Asupra minerilor internaţi în spitalul din Horezu s au găsit pastile halucinogene. Cadrele medicale ale Spitalului din Horezu au găsit la minerii internaţi săptămâna trecută, după confruntările de la Costeşti, pastile marcate L 452, care ar putea avea efect halucinogen, şapte astfel de pastile fiind predate autorităţilor, au declarat, joi, surse judiciare. Mai mulţi specialişti în produse farmaceutice au declarat că, în mod cert, pastilele marcate L 452 nu sunt medicamente comercializate prin unităţile româneşti de profil. Păstrarea numărului de cod pe tablete atestă faptul că acestea se află în stadiul de cercetare sau că sunt utilizate în condiţii speciale, în unităţi cu circuit închis. Experţii susţin că, în acest caz, este posibil ca aceia care le au adus să fi ştiut faptul că halucinogenele, luate în cantitate mare, stimulează agresivitatea, mergând până la intenţia de a ucide cât mai multe persoane. Toţi cei 18 mineri internaţi la Horezu aveau, în 21 ianuarie, o stare de exaltare, ochii le erau măriţi şi pupilele dilatate. După două ore de la internare, cei mai mulţi dintre mineri au început să şi revină, iar nouă dintre ei au fugit.

Acest text este o capodoperă a informării din România. El este încununarea unei săptămâni a ruşinii pentru presa independentă de la noi. Jurnaliştii participanţi la mineriadă şi au publicat pozele de grup pe primele pagini, au fost invitaţi la primul ministru, apoi la Preşedinţie, fiind felicitaţi pentru cât de bine au servit puterea într un moment în care, probabil, guvernaţii s au gândit măcar o clipă la vremelnicia ei şi s au înfiorat. A plătit puterea chiar şi un chef barosan la Clubul A, pentru că, nu i aşa, jurnalistul român este puţin flămând şi, de regulă, aspiră să se bată pe burtă cu demnitarul. Şi ei, jurnaliştii, fragili la flatare ca tot poporul, nici nu şi au dat seama că prin aceasta au trecut de partea cealaltă, că nu mai sunt cavalerii societăţii civile, ci saltimbancii puterii. Au uitat pe moment câţi jurnalişti au fost condamnaţi din '90 încoace, s au dus să şi primească arginţii şi probabil că majoritatea nici nu şi au dat seama ce fac.

Deşi e trist, ne vine automat în minte un gând şugubăţ: putem ghici de unde au avut minerii drogurile, fantasticele pastile L 452. Le au capturat în 1990 la sediile PNŢCD şi PNL împreună cu dolarii falşi. Dolarii i au cheltuit, că este vreme de criză economică (dar o criză care nu poate produce manifestări de stradă, nici proteste violente, să fim bine înţeleşi!), iar pastilele le au păstrat pentru vreo lovitură de stat ce s ar ivi.

5 februarie 1999

Nu trageți în suporteri!

2012-01-23T15:19:00.000-08:00

Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Ultimele manifestații politice au adus în piața publică un cuvânt nou, pe care încă mulți români de vârste mai înaintate nu-l cunoșteau: ultras, ultrași. Cei care nu auziseră de acest cuvânt, ca și în trecut de cuvinte ca oligarhi, moguli sau tehnocrați, auzite tot la scandaluri politice, au putut afla că este vorba de niște hoarde de tineri care sunt în stare să dea foc României fără de motiv. Mai mult, ei sunt vinovați de compromiterea manifestațiilor pașnice, la care se venise să se planteze flori în Piața Universității, la peste 20 de ani după ce plantaseră trandafiri (câte trei!) minerii cărora șeful statului le-a mulțumit pentru civism și pentru înclinațiile botaniste (adică, în limbaj ultras, pentru că au pus botul!).

Dar nu doar violența, incriminabilă, fără nici o discuție, a fost pusă în cârca ultrașilor, ci și faptul că ar fi niște găști folosite - unii au spus de către opoziție, alții au zis că sunt trimiși de putere - pentru a oferi motive de violențe și pentru a se curma seria manifestațiilor.

Degeaba au încercat suporterii de fotbal să facă declarații sau să scrie manifeste, puțină lume a fost dispusă să asculte, într-un fel de ipocrizie colectivă.

E adevărat că unii au observat timid că și ultrașii sunt cetățeni, că au dreptul să iasă în stradă, mai ales că intra în vigoare în ianuarie o celebră ”Lege Dragomir”, care reducea foarte mult libertatea acestora și impunea o serie de măsuri destul de dure.

Am citit un manifest al ultrașilor care depășește cu mult orice text politicianist citit de mine în ultima vreme. Doar prin sentimentul profund și prin stil este mai demn de luat în seamă decât produsele unor intelectuali publici care își editează și reeditează cărțile, pînă ce ajung audiobookuri.

„E iarnă, pot veni vremuri și zăpezi grele. Pot veni abuzuri și mai grele, pot veni înfometații după plăcinte, care să ceară prăzile războiului fără a fi participat la el. Poate veni plafonarea noastră, pe fondul lipsei de coagulare, pe fondul unei confuzii ce riscă să devină resemnare.

Dar datoria noastră e să nu ne oprim. Și dacă Piața Universității va rămâne goală, ultimul rămas e dator să aprindă lumina, nu să o stingă!”

...

”Corupția care tinde să devină molipsitoare și la care ajung de multe ori și oameni cinstiți, folosind ca scuză supraviețuirea. Milioane de Români observă și legați la ochi că sunt conduși de ani și ani de aceleași organizații mafiote, cu nume de partide. E de necrezut, dar totuși real, că trăim un nou regim fanariot și nu găsim un Român să urce pe tron (e o metaforă, nu o propagandă pentru monarhie). Am fost foarte aproape să avem un prim-ministru neamț și am fi fost mulți de acord, pentru că a nu fi Român a ajuns un fel de garanție a cinstei.

- presa în căutare de senzațional, rating, care face jocuri politice și reclame unor fufe dezbrăcate și care de multe ori dezinformează și manipulează. Și totuși, Poiana lui Iocan înțelege! Cum ar fi să trăim fără TV o săptămână? Am fi Congo, sau Atlantida?

…

- vrem respect și demnitate, nu vrem să fim catalogați de avocați-deputați ca viermi, nu vrem ca un bătrân (16 ian, P. Univ.) să vină cu ghete date cu cremă, vechi de 5 ani și ușor găurite în talpă, în timp ce diva din Pleșcoi are sute de perechi de pantofi de lux, purtați ostentativ.

- vrem să închideți mall-uri și să deschideți fabrici. Și spunând asta, spunem că vrem industrie, agricultură, locuri de muncă. Vrem și modernitate, dar nu consumerism de joasă speță, incultură și îndobitocire!

...

Prin aceste revendicări, unele poate mai importante, Ultrașii țării cer RĂSPICAT reconsiderarea Legii 4, atât de ușor semnată de Președinte. E făcută superficial, diletant și, cel mai important, anti-constituțional. Nu ne afectează doar pe noi, ci fură din drepturile tuturor Românilor. Orice pas mic prin care se fură drepturi e un pas mare către dictatură și lanțuri! .”

Rândurile de mai sus sunt scrise ad-hoc de un Ultras. Dar, în același timp, de un fost student, de un tânăr care vrea să muncească pentru țara lui, nu pentru “alții”, de un fiu al părinților lui și de un vecin al doamnei care hrănește cățeii vagabonzi. Reprezintă un mod de gândire și categorii diverse de oameni.

Am trunchiat mesajul lor, din lipsă de spațiu, dar el poate fi găsit întreg la o simpla cautare pe net și vă asigur că merită a fi căutat și citit.

Chiar credeți că oamenii aceștia sunt demni sa răsturnăm peste căruța cu noroi a politicii și a tuturor lașităților noastre? Precum în alte situații, arătăm un gregarism fantastic când este vorba să nu vedem nuanțele, de aceea suntem de multe ori atât de manipulabili și atât de ușor de descurajat când este să ne căutăm dreptatea sau fericirea.

Am făcut cercetări mai multe legate de suporterii de fotbal din România și am căutat de câțiva ani să citesc studii sau cărți despre acest fenomen. Într-un raport realizat pentru Consiliul Europei de către Prof. Dr. Gunter A. Pilz și Franciska Wölki-Schumacher, de unde voi folosi mai multe informaţii aici, ultrașii sunt definiți drept suporteri foarte pasionați, implicați, investiți emoțional și foarte activi, care sunt fascinați de susținerea echipei și care sunt dedicați creării pe stadioane a unei ambianțe cât mai plăcute și susținerii echipei cât mai bine și mai creativ. Mișcarea ultras se originează într-o cultură meridională a susținerii și se exprimă prin mijloace vizuale (coregrafii, banderole, drapeluri, folosirea mijloacelor pirotehnice), dar și prin mijloace auditive (tobe, scandări, cântece etc.), iar ceea ce toți ultrașii europeni au în comun este dorința de a susține un club sau o echipă trăind o experiență vie, dorința extremă de a încuraja acea echipă timp de 90 de minute în mod creativ și cu maximă libertate de exprimare, precum și plăcerea de a pregăti aceste intervenții cu o săptămână înainte de meci, în același timp, însă, criticând fotbalul modern.

Mișcarea ultras militează pentru puritatea fenomenului sportiv, pentru ultrași nu contează atât de mult rezultatul sau liga în care joacă echipa, ci sprijinul constant pe care ei i-l arată, precum și activitățile organizate înainte, în timpul sau după meci. În multe situații se remarcă, pe lângă interesul față de fotbal, un interes pentru cultura grupului în sine, pentru intervențiile și reprezentațiile propriului grup, dar și pentru cele ale altor grupuri de suporteri.

Pentru ei înșiși, a fi ultras înseamnă adoptarea unei noi atitudini față de viață, înseamnă a fi extrem, a te distra, a face parte dintr-o cultură a tinereții și a suporterilor de fotbal, nouă și autonomă. Ei nu sunt ultrași doar în timpul meciului sau la sfârșit de săptămână, ci și în restul timpului. Cultura ultras nu este o cultură a violenței, în primul rând, ci o cultură a tinereții, o celebrare a vieții autentice. Ultrașii resping comercializarea excesivă a fotbalului și marketingul care decurge de aici, majoritatea nu poartă accesoriile obișnuite ale unui suporter. Aceștia au un cod vestimentar bine pus la punct, care reflectă identitatea grupului și care îi distinge de ceilalți indivizi. Multe grupări din Europa au propriile colecții de haine cu logo-ul sau motto-ul echipei pe care o susțin. Ultrașii își iubesc comunitatea și clubul, însă, pentru a-și defini identitatea, clubul nu este suficient, iar grupurile ultra își construiesc propria identitate.

Majoritatea ultrașilor europeni doresc să aibă o influență asupra fotbalului, federației sau clubului și revendică de obicei această influență, pentru a obține unele avantaje. În cadrul grupărilor de ultrași se încurajează o cultură machistă, valorile principale fiind forța, puterea si abilitatea de a se impune. Lumea ultrașilor, deși violentă, uneori, este o lume care nu este lipsită de valori: spiritul de echipă, solidaritatea (coeziunea în tribune, sprijinul reciproc și încrederea în club), virilitatea, succesul triumfal și suveranitatea teritorială.

Într-o lume a fotbalului falsificată de conducători, politicieni sau case de pariuri, ultrașii încercă să mai păstreze ceva înainte ca această lume să se prăbușească definitiv.

Unele grupări sunt foarte bine organizate formal, au reguli bine stabilite, cotizații și o ierarhie clară. Altele, în schimb, au la bază structuri informale, mai degajate, se ghidează după reguli nescrise și nu se vorbește despre ultrași, ci despre suporteri cu tendințe ultra. Spre deosebire de huliganii din anii 80, când vine vorba despre susținerea echipei, ultrașii sunt organizați, acest lucru fiind valabil în ciuda diferențelor de structură a grupurilor. Pentru ca un membru să fie inclus în grup, acesta trebuie să-și câștige acceptarea și respectul nucleului. Fiecare grupare ultra se constituie în jurul unui nucleu dur, de circa 20-50 de persoane, în jurul căruia gravitează mai mulți suporteri cu tendințe ultra.

Există o mișcare europeană, tot mai des grupările ultra din țări diferite colaborează, creându-se relații de prietenie între acestea; se vizitează cu ocazia unor evenimente sau meciuri, creează rețele care contribuie la dezvoltarea și promovarea scenei ultra. Cu toate că nu există o vastă rețea oficială în acest moment, la care să participe sistematic grupările mari ultra din Europa, există exemple de astfel de colaborări, precum constituirea rețelei „ALERTA!”, creată în 2007 de grupări din Italia, Germania și Spania pentru agregarea grupărilor antirasiste.

Comportamentele suporterilor pe stadion seamnănă cu niște ritualuri, ele comentează și simbolizează situațiile de joc. Aceste sunt comparate uneori cu ritualuri religioase, apartenența la scena ultra fiind asemuită deseori cu o religie de substituție.

În afara susținerii echipei, este vorba și despre prezentarea propriei imagini. Suporterii ultras dau grupului din care fac parte o identitate, o înfățișare comună care suscită o identitate de grup. Numele sunt alese în așa fel încât să atragă atenția și să exprime identitatea și duritatea grupului.

Ultrașii se consideră o contragreutate critică la disfuncționalitățile sportului, declanșând boicoturi sau manifestații împotriva interdicțiilor pe stadion, a prestațiilor mediocre ale jucătorilor sau antrenorilor sau contra măsurilor intervenționiste.

Un lucru pe care majoritatea persoanelor exterioare mișcării ultra îl ignoră este faptul că, deseori, aceste grupări se implică în viața socială. Aceștia se implică în sprijinul comunității, făcând donații pentru cauze caritabile, empatia lor fiind pe măsura aroganței pe care o afișează uneori. Polițiile și jandarmeriile europene dau mereu ca exemplu pericolul pirotehnic, dar folosirea efectelor pirotehnice nu are scopul de a exprima violență sau de a reprezenta o amenințare la adresa celorlalți spectatori, ci au un rol stilistic în cultura ultras, similar cu cel al coregrafiilor sau scandărilor.

Ultrașii nu au o orientare politică clar definită, iar cele mai multe grupări se declară neutre în ceea ce privește politica, cu argumentul că politica nu are ce să caute pe stadion. Rareori grupurile ultra se ocupă de politică, deși uneori se mai întâmplă. Cu toate că păstrează distanța față de partide politice și față de ideologii, ultrașii se implică atunci când politica vizează suporterii sau fotbalul, cu atât mai mult cu cât se opun exploatării comerciale și represiunii, revendicări esențialmente politice.

La noi s-a votat cu entuziasm o lege ”occidentală” pentru prevenirea violențelor pe stadioane. Aproape în unanimitate, ceea ce nu arată prea multă reflecție, ci mai mult un comportanment de turmă. Ba, nu, exagerez, a fost și un vot împotrivă, dintre cei 239 de deputaţi care au votat iniţiativa, doar unul a fost împotrivă: deputatul PDL Daniel Bărbulescu. Contactat de Gazeta Sporturilor, acesta a avut o explicaţie dezarmantă pentru votul său: “Sincer să fiu, am apăsat din greşeală! Voiam să votez pentru. Sunt microbist, dar am votat greşit”. Fără cuvinte!

Ultrașii acuză forțele de ordine că folosesc forță excesivă în interacțiunile cu ei și că îi tratează cu condescendență și aroganță, nerespectându-le drepturile fundamentale și nefiind deschise la discuții. În unele țări se fac eforturi pentru înlăturarea atitudinii de tip „toleranță zero” din partea reprezentanților forțelor de ordine, utilizându-se mediatori pentru a restabili comunicarea dintre cele două tabere. Cu siguranță există prejudecăți din partea ambelor grupuri în ceea ce îl privește pe celălalt.

Grupările ultras nu sunt lipsite de autoreflecție sau de autoreglementare. Unii membri pot fi sancționați sau chiar excluși din grup în urma unei conduite nepotrivite, cu toate că aceste grupuri nu dispun de structuri profesionale care să permite excluderea oricărei persoane care are un comportament nepotrivit. Sancțiunile aplicate de grup nu pot garanta de fiecare dată lipsa unui suporter anume din tribune.

Sigur, ar fi nepotrivit să negăm violența unor grupuri de ultași, evident, ea nu poate fi aprobată, dar de multe ori violența lor este reactivă. Un lucru este cert, ultrașii nu sunt grupuri constituite în scopul violenței gratuite. Multe lucrări scrise de sociologi sau psihologi în ultima vreme arată că este vorba de un fenomen specific socializării tinerilor, de o formă de organizare și de un rit de trecere care merită respectul pentru lucrurile bune și dezaprobarea pentru violență.

Dar, în primul rând, merită să ne uităm cu atenție la ei, să încercăm să înțelegem fenomenul și să-i ascultăm pe iubitorii aceștia înfocați ai fotbalului. Să-i recunoaștem ca pe semeni ai noștri care au dreptul la diferență, la expresie și la cuvânt. Trebuie sprijiniți să se exprime și să scape singuri de violență. Au și ei dreptul la asociere și la prezumția de nevinovăție si măcar atâta cultură din partea noastră încât să nu-i confundăm cu huliganii anilor 80. Fenomenul acela este de mult depășit și doar incultura noastră și dorința de a vedea lucrurile în alb și negru ne duce în situația de a privi lucrurile cu nuanțe.

PERCEPȚIA IMPLICĂRII SUPORTERILOR DE FOTBAL ÎN DEMONSTRAȚIILE DIN IANUARIE 2012

Am studiat într-un sondaj recent cum a evoluat ”vinovăția” galeriilor pentru violențele de la manifestațiile politice. E adevarat, manipularea a reușit, cel puțin în parte.

Efectul magic al cuvintelor

Suporterii sunt destul de bine priviți, chiar dacă este greu de înțeles de ce vreo 40% dintre români nu prea îi agreează pe cei care au o pasiune pentru fotbal.

Deja galeriile echipelor pierd foarte mult în percepția publică, deși un meci de fotbal fără galerie este ca o nuntă fără lăutari.

În cazul ultrașilor, avem o adevărată stigmatizare. Totul vine de la faptul că suporterii sunt catalogați în primul rînd prin violență.

Evaluarea următoarelor afirmații arată ce influență puternică au avut violențele din Piața Universității asupra percepției publice a suporterilor.

Oamenii recunosc că violența de pe stadioane a galeriilor nu este un fenomen prea frecvent care să-i sperie.

Ultrașilor nu li se recunoaște dreptul de a se implica în societate și în politică.

Știrea cu implicarea ultrașilor în manifestații a avut o penetrare uriașă.

Explicația privind declanșarea violențelor de către ultrași a prins foarte bine, 61% cred că altfel pacea și armonia ar fi domnit peste manifestația de la Piața Universității.

Totuși, subiecții sondajului cred că are și violența rolul ei. Aici pare pozitiv rolul violenței.

În ”competiția” violenței, manifestanții câștigă majoritatea în fața jandarmilor.

Până la urmă, oamenii recunosc că nu doar ultrașii au fost violenți.

Românii cred că suporterii au fost manipulați, deci teoria conspirației a funcționat perfect.

La un calcul mai atent, vedem că sunt împărțite părerile privind manipulatorii din spatele suporterilor, adică și puterea, și opoziția sunt menționate.

Răspunsul la această întrebare explică mai bine de ce a prins atât de bine ideea vinovăției suporterilor pentru violențele din timpul demonstrațiilor.

Un asemenea spectacol politic este clar că produce tot felul de victime colaterale. Ultrașii aveau antecedente, după unele incidente de anul trecut, astfel că erau o pradă ușoară pentru angrenajele de imagine și management al percepțiilor colective de la televiziuni, partide sau alte instituții.

Epilog

Mâine, 24 ianuarie, 2000 de ultrași au anunțat că vin la București ca să-și apere onoarea. Vor să arate că sunt altceva decât animale, brute sau sălbatici. Mi-s dragi cei care trăiesc viața fără delegație și fac chiar și tâmpeniile la timpul lor. Mi-s dragi cei care cred că nu trebuie să lase să treacă viața pe lângă ei ca un uriaș camion cu reclame la vacanțe exotice. Sunt alături de cei care cred că bărbăția și solidaritatea sunt valori care definesc cel puțin o formă de umanitate. Nu suport prefăcătoria și lipsa de implicare, nu-i suport pe cei care așteaptă să primească totul de la viață prin comis voiajor. Nu suport să-i văd pe unii care așteaptă ca alții să facă toate sacrificiile, iar ei să vină doar la final, când se împarte prada.

Mă enervează cei care nu iubesc nimic pe lumea asta decât cuvântul EU si se închină doar la arginți. Nu-i suport pe cei care nu au nebunia de a iubi peste măsură, chiar știind că totul se plătește pe lumea asta.

Suporterii echipelor de fotbal au vârsta medie a fiicei mele, deci îi aștept să se întoarcă acasă cu bine, cu bucuria și îngrijorarea tatălui căruia fiul i-a plecat în depărtări ca să se descopere pe sine, ca să scape de regulile care-l opresc din creștere. Ei sunt tineri și nici nu știu încă de câte ticăloșii este capabilă lumea cu care luptă. Sper să știe să scape de capcane, sper să înțeleagă că lumea lor este mult mai pură decât cea a politicii. Chiar dacă uneori sunt violenți, ei sunt copiii noștri și nu putem să rămânem la singura reacție de a-i asmuți pe jandarmi împotriva lor. Le datorăm măcar respectul pentru că sparg tăcerea apăsătoare pe care ar merita-o fotbalul nostru, merită iubirea noastră pentrucă, inarmați cu tobele, fularele și petardele lor, dau sens unor întreceri care de multe ori sunt simple forme de negoț sau simulări jalnice.

Sper să înțeleagă că atunci când scăpăm de instinctul violenței suntem cu adevărat puternici.

Sper din tot sufletul să reușescă să arate că nu sunt ei inamicul public numărul unu într-un timp lepros în care se murdăreste tot ce poate fi murdărit doar ca să se abată atenția de la adevăratele pericole.

Nu trageți în suporteri! Măcar ei iubesc ceva cu ardoare și le pasă!

Cluj Napoca , 23 ianuarie 2012

Revoluția neterminată și lecția zilelor din urmă

2012-01-15T15:49:00.000-08:00

Dacă te uitai latelevizor tot weekendul acesta înțelegeai mai puțin ce se întamplă, decât dacăai fi încercat să analizezi situația fără să ai aceste elemente de desfășurare.Presa a interpretat fiecare cadru televizat sau declaratie după tot felul deinterese de sprijin politic, iar analiștii au căutat să vină cu explicațiifantasmagorice: de vină a fost doar telefonul lui Băsescu de la Realitatea TV(ca și cum viața oamenilor curgea linistită), ba că galeriile de la fotbal suntde vină, ba că în stradă se află o gloată de lombrosieni care nu arerevendicari sau limbaj, ba că sunt oameni dezinformați și manipulați care nustiau de ce se află acolo. Gogorița cu suporterii echipelor de fotbal a fostmai naivă decât cea cu golanii de la Piața Universității. Nici împărțireamanifestanților în buni și răi nu este decât o prostie generată de încercareade a aduce explicații și vinovății false. In fine, încercarea de a arăta căserviciile secrete au instigat la violență pentru a murdări revoluția curatăeste la fel de tampită ca și celelalte.

Politicienii nu și-auasumat în nici un fel ceea ce se întâmpla în stradă. Opozitia era presată depresă să nu se politizeze mișcarea, complexată de discursurile unor fideli aiputerii care o acuzau de asta încă înainte de a deschide gura. Dar cepolitizare mai mare se poate închipui decât situația în sine, decât situația încare oamenii ies în stradă împotriva politicienilor. Ieșirea în stradă estepolitică, nu e romantism și nici flower-power, iar politicienii ar trebui să-șiasume într-un fel canalizarea acestor atitudini spre dialog și negociere.

Politicienii puterii s-au ascuns de mulţíme, ba chiaram vazut că unii analişti căutau să dea vina exclusiv peTraian Băsescu, să spună că nimeni nu amintește de PDL în lozinci, iar cei dinopoziție au fost destul de timorați și s-au limitat la o cerere de alegerianticipate sau pact politic pentru sănătate.

Cuma pornit. Delict de autoritate?

Guvernul şi-a pierdut, oripoate nici măcar nu a avut vreodată, abilitatea de dialog social, de consultaresau de negociere. Două lucruri au dus la aceasta pasivitate: activismul Președinteluigenerat probabil tot de lipsurile asumarii reformei de către miniștri şi poateobisnuinţa cu asumările de răspundere care au pus Parlamentul în paranteză.Indiferent dacă este valabilă una, alta sau ambele cauzalități, astăzi guvernulsau miniștrii nu participă decât foarte rar la promovarea unei iniţiativeguvernamentale mai dure pentru populație, decât poate atunci când răspund câteunei moțiuni de cenzură.

La prima vedere arpărea că este vorba despre un delict de autoritate din partea lui TraianBăsescu, dar nu cred că este doar asta, dacă vorbim de cauza protestelor.Traian Băsescu a fost acceptat în multe situaţii să se comporte ca un Premier.Premierul s-a estompat în timp, iar sintagma guvernarea Băsescu a câştigatdestul de mult teren și consistență. Dar asta la nivelul presei şi cel alcomentatorilor politici. Uneori confundăm asta cu opinia publică, dar greșimprofund. Majoritatea tăcută, acea spirală a tăcerii, acumulează tensiune şi înanumite circumstanțe situație poate exploda. Tensiunea era destul de mare dacăne uităm în sondaje, din păcate ne-am obisnuit cu catastrofa din sondaje şioamenii nu mai văd nimic deosebit în faptul că 75% din populaţie spune că nuare bani pentru un trai decent. Nu a contat,cred, niciuna din analizelesituației dramatice, căci exista credința că orice ar face guvernul, nu se maipoate opune nimeni. Neputința sindicaliștilor de a da jos guvernul prinmitingurile de anul trecut și din 2010 a creat o senzație de omnipotentă șiaroganță.

Scânteia:Arafat (după Tokes)

Băsescu a mai promovatdestule proiecte atacandu-i direct pe cei care se opuneau, dar acum totul era înalte condiții. Hotărârea prezidenţială se lovea de un bolovan destul de tare, opiatră de cremene care putea produce scânteia. Fără să-l măsurăm prea des însondaje, Arafat era aproape un mit, cu o notoritate de aproape 90% și o încrederede 70%, mai mare decât a Patriarhului sau a guvernatorului Băncii Naţionale.Smurdul, pompierii sau salvarea erau instituţiile cu cea mai mare încredere, cuzeci de procente peste armata sau chiar biserică. Aflate la hotarul dintreviaţă şi moarte, mereu arătate cum salvează vieţi de televiziunile care trăiescde pe urma dramelor, accidentelor şi senzaţionalului, aceste instituții aveauun statut prijilegiat în imaginarul colectiv. Arafat este un luptător versat înlupta cu autorităţile, mai ales acum după peste 4 ani în care s-a ocupat de lavârf de urgenţe, iar încercările unor analişti de a-l discredita, el comunicasepreventiv asta, au pus doar paie pe foc, ca şi insistenţa lui Traian Băsescu peaceastă temă.

Istoria se repetă: dinnou un ne-român, etnic vorbind, scoate lumea în stradă. Dar cauza nu este Arafat,el este doar scânteia care a ieșit din ciocnirea politicii cu o realitate tragică,într-o atmosferă foarte încărcată. Din nefericire, guvernanţii dar şi noi,ceilalţi, am uitat că în multe ţări au fost manifestații destul de violentelegate de măsurile anticriză. La noi, Guvernul a mers mereu pe presupunerea cămămăliga nu explodează si, ideologic, a crezut chiar că ţara este de dreapta şi a înțeles politica justă aguvernului. In plus, știm marele păcat al tuturor guvernelor: confundă opiniileculese de la militanți apropiaţi cu aprecierile întregii societăţi şi nu bagăîn seamă semnalele negative.

Intr-un weekend întregde manifestaţii, doar presedintele României face ceea ce se mai putea face, adicăa propus să se retragă proiectul delege, guvernul doar a executat şi s-a ascuns. In loc să dea mesaje şi să nulase o singură ţintă, să diversifice dezbaterea și să dea mesaje ca răspunsuri la cererile oamenilor, guvernații au lăsatsă se escaladeze acțiunea de protest.

Odesensibilizare generală față de problemele oamenilor

Obsesia pentruausteritate a creat o adevărată desensibilizare socială și nu doar guvernanții.Nici măcar presa ori societatea civilă nu mai reacţionează la datele despresocial: sărăcie, polarizare, neliniști.Statul social a fost luat la șuturi de toată lumea. A devenit un conceptînjurat chiar și de șoferii guvernanților. Am publicat în ultimele două săptămânivreo patru sondaje IRES cu date care altă dată ar fi explodat toată presa dinRomania. Au fost publicate de puține medii, selectiv, uneori trunchiat, dar nuau impresionat pe nimeni, ca și cum ar fi normal să vedem disperarea a 80% dintreromâni pentru că este criză. In plus, mulți au început să spună că este bine cănu trăim ca în Grecia sau alte tări europene aflate în criză, dar toţi aceşticomentatori sau politicieni uitau că trăiam mai prost decât toate ţărileeuropene, suntem la coada Europei la toate criteriile de venituiri, consum sau economiecu toate măsurile de austeritate din acestea țări.

Nici măcar politicieniidin opoziție nu mai citează aceste cifre pentru a legitima acțiunea lor. Poatesunt și ei descurajați, poate au obosit, poate nu mai credeau nici ei înposibilitatea de a se face ceva până la alegeri, de a mai mobiliza cu cifreledespre nefericirea celor mulți. Politicieniiar trebui să se uite mai des în sondaje și la alte pagini decât cele cuimaginea lor și intentia de vot.

Altăeroare: a nu asculta oamenii, a bagateliza situaţia în sine.

Ințelegem că oricepartid sau guvern caută să delegitimeze asemenea mișcări de stradă, este o mișcaretehnic vorbind, de asteptat. Dar nu trebuie să confunzi explicația pentru alţiicu explicația pentru tine. Chiar dacă au fost acolo și galerii de fotbal șioameni cu figuri mai lombrosiene, cum arătau unii jurnalisti ai puterii, nuputem reduce miile de pensionari sau tinerii la niște bande fără minte, viermisau nemernici, cum le spuneau unii manifestanților la televizor. E adevarat cănu aveau program clar, că nu vorbeau conceptual, că mai înjurau pe ici pe colo,dar în esență vorbeau despre pensii, salarii, medicamente, educația copiilor,viitor, boală, medicamente, tratamente medicale, corupție.

Dacă guvernul va continuasă nege că oamenii au o raţiune de a ieşi în stradă și nu va încerca să răspundăla aceste cereri, atunci se poate caaceste proteste să câştige o amploare pe care nici măcar nu o bănuim acum.

Câștigulpolitic sau pierderile.

Sunt întrebat dejurnaliști dacă USL va câștiga procente și dacă cei de la guvernare vor pierdeprocente. Pot răspunde că ambele tendințe se vor mainfesta în acest moment, darnu știm cât vor dura aceste efecte, pentru că este vorba de emoţii colective șiacestea se resorb după câteva săptămâni. Dincolo de aceste cîștiguri saupierderi momentane, puterea ar putea să tragă o spaimă care să o facă să revinăla dimensiunea dialogică a politicii, să renuţe la autism. E prea maretensiunea și dacă nu se face ceva nu vom putea struni oamenii în viitoareacampanie electorală chiar dacă este amânată până în toamnă. Inițiativa lui Pontapentru un pact social pentru sănătate era bună și era în avantajul puterii careavea astfel posibilitatea să iasă din încercuire. Dacă nu se va lăsa, dacă nuva accepta că a pierdut teren, atunci va continua starea de tensiune si putemasista la generalizarea protestelor cu desfăsurări imprevizibile. In locul luiBoc, sambătă dimineața i-as fi invitat pe Ponta si Antonescu la o discutie formalăsau informală și aș fi dat un semn astfel că începe dialogul cu oamenii, chiardacă nu politicienii erau cei care au adus oamenii în stradă. Ponta a întins omână, a aruncat un colac de salvare, darguvernul nu s-a prins. Ar fi putut poate să limiteze protestele la problema sănătății. Aşa, dinaroganţă, au lăsat să se extindă la nivelul nemulțumirilor generale şi aicibătălia este pierdută şi nici nu se câştigă cu jandarmii.

După violențele șiescaladarea din această seară probabil că mulți dintre cei care sunt migratorise prin politică vor schimba probabil sensul migrației, vor începe să meargăspre cealaltă parte, adică spre opoziție. Poate fi un câștig pentru Ponta siAntonescu, dar eu unul nu m-aș bucura pentru asta.

Ţarăfără conducători, premisă pentru violenţă

In trei zile deproteste cu violenţe, guvernul a fost ascuns, politicienii puterii au tăcut.Nici ministrul de interne, nicipremierul nu au transmis nici un mesaj ca răspuns la cererile manifestanților,chiar dacă erau difuz exprimate. Fiindcă nu au răspuns s-a transmis un mesajsubliminal care a accentuat prezența în stradă şi protestele: acest regim se clatină, nu mai poateexercita puterea. Fără însemnele puterii și reprezentanții puterii pecanalele media, ca o sfidare la adresa celor care pot să ramână în stradă câtvor, protestele nu puteau decât să se accentueze. Intr-o țară fără conducători,conform teoriei ferestrelor sparte din sociologie, toate formele de devianţă seamplifică pentru că începe să domnească starea de anomie. Nu poţi lăsajandarmii să fie singura instituţie care ieşe în faţa oamenilor, prezenţa loreste tot un semn că dezordinea este iminentă.

Onouă revoluţie?

M-au întrebat niștejurnalişti dacă este o nouă revoluţie, aşa cum mai zic unii oameni în stradă,dar nu pot să răspund decât negativ. Nici cea din 1989 nu a depășit cu mult granițele definirii uneilovituri de stat asezonată cu popor împuşcat de dușmanii imaginari airevoluţiei. Nu e o revolutie pentru că revoluţiile se produc astăzi în dinamicasocială de profunzime, pe tăcute, fără să ne dăm seama, iar manifestările lorpolitice sunt doar efecte secundare, controlate. In plus, trăim intr-o eră acontrolului social aproape absolut al populatiilor și grupurilor sociale.Societatea contemporană este o societate supravegheată şi controlată destul debine. Revoluţiile arabe nu au fost decat niște influențe externe asupra unorsocietăţi pline de tensiune care timp de decenii nu au fost lasate să evoluezefiresc spre transparență și democrație. Mă uitam la manifestaţiile de la Cairoşi am văzut un fenomen ciudat: manifestantii țineau pancartele scrise,majoritatea in limba engleză, spre cer, pentru a putea fi filmate din satelit,nu spre forțele de ordine sau spre cei care erau în față, în clădireaguvernului. Am înțeles că ei cereau ajutorul lumii noastre, într-o limbă pecare s-o înțelegem, iar ajutorul pentru revoluția lor a fost primit.

Cum să facem revolutieîn Romania când nici măcar nu avem un proiect de societate, darmite un proiectalternativ? In asemenea condiții putem face doar diferite revolte. Sau ieșim înstradă să ne aducem aminte de o revoluţie neterminată, dar începută în 1989.

Lecțiafinală: al treilea element în politică.

De douăzeci de anilupta politică ce a coalizat emoții, ratiuni sau sentimente a fost dată debipolaritatea putere – opoziţie. Oamenii au făcut mereu naveta între acești doipoli. Unii veneau la putere, altii plecau, speranța renăştea, apoi totul se luade la capăt. Partidele se mutau în toate coalițiile posibile (asistate de unUDMR mereu la putere), politicianismul și demagogia au fost ipocrizii acceptatede toată lumea.

Migraţia între partidea făcut ca intrările şi noutăţile să fie minime. Guvernarea devenea o afacere aunui grup destul de restrâns de oameni care erau siguri că după maximum patruani revin din opoziție. Traian Băsescu reusit să-i scoată pe pesediști din acestciclu al revenirii după patru ani, dar asta nu schimbă prea mult regulileacestei configurații.

Incercările de a aduce asa ziși tehnocrații nu au avut partenici consistență, dar nici voinţă serioasă. Nimeni nu credea în asta decâtpoate unele mase naive de votanţi.

Acum însă revendicărileau fost clare: nu mai vrem lupte între specialiști și politicieni în timp cețara se duce de râpă. Vrem lupte între politicieni, iar specialiștii eventaulsă se dueleze cu alţi specialişti, ei să se ocupe de viaţa noastră, care este tot mai proastă datorităpoliticienilor. Răzmeriţa declanşată depolemica Băsescu - Arafat este un indiciu perfect pentru cererea populatiei de aschimba logica legitimării acțiunii politice. Nu politicieni deţin știintaconducerii, este nevoie de specialiști. Specialistul a avut acum numele deArafat, dar revendicarea oamenilor este mai serioasă și acest instinct i-a scosîn stradă în apărare lui Arafat.

Al treielea element,specialistul, devine o necesitate, devine chiar o salvare pentru sistemulpolitic, dacă sistemul va înțelege acest lucru. Dacă criteriul loialității varamâne singurul criteriu de selecție a cadrelor, dacă familia și nepotismelevor ramâne arealele de selectie pentru revitalizarea clasei politice, atunci înseamnăcă politicienii nu au înțeles nimic și aceste răbufniri ale maselor vor fi totmai dese și tot mai organizate, iar oamenii vor promova doar politicieniextremisti, politicieni care vor duce România mai jos decât se află acum.

UN PUSTIU FĂRĂ ORIZONT

2012-01-12T16:10:00.000-08:00

(Rânduri despre un sondaj și despre o șoferiță de taxi)

În două decenii de lucru cu subiecții (vreau să spun cu oamenii, îmi cer scuze!) am auzit multe lucruri și am învățat ceva esențial: oamenii nu pot fi transformați în cifre, oricât de tari am fi la statistică sau la metode cantitative. Deși facem zilnic asta, prelucrând opinii, păreri, viața este mult mai complicată decât schema de realitate pe care o putem pune la dispoziția opiniei publice. Nu toate lucrurile umane se pot măsura chiar dacă folosim cele mai sofisticate metode. Despre suferința incomensurabilă a vorbit marele Bourdieu, dar putem extinde analiza sa și la alte sentimente. La frică, la frica de viitor a oamenilor.

Am sondat în ultimii ani, sistematic, câteva teme strategice pentru a înțelege societatea noastră și pentru a oferi unor manageri societali, destul de neiteresați, date de context, de atmosferă, evaluări ale oamenilor. Sistematic, am oferit date despre neliniștile oamenilor, despre speranțele lor, despre așteptările lor, așa cum le poți surprinde în chestionare sau în ghiduri de interviu. Uneori standardizând, alteori inhibând subiectivitatea oamenilor, care poate ar fi dorit să ofteze sau să înjure în loc să dea o notă sau să se plaseze pe o scală. Noi, sociologii, avem mereu justificarea că trebuie să reducem la legea numerelor mari manifestările oamenilor, că trebuie să găsim lucrurile care ne apropie, mai mult decât pe cele care ne individualizează. Dacă scriitorii pot crea tipuri ideale, personaje simbol (mă rog, asta cu tipurile ideale a spus Max Weber că putem face și noi), sociologii trebuie să reducă gândul la probele pe care le putem constitui în realitate, iar pe aceste probe să le reducă la concept. Conceptele trebuie construite cu migală, din dimensiuni, caracteristici și indicatori … O bucatărie tehnică, care nu are nici o relevanță aici. Revenind la ceea ce vroiam să povestesc: în seara asta reveneam de la o televiziune și mă gândeam să publicăm mâine ultimul episod dintr-o serie de sondaje despre bilanțul anului 2011 și despre predicțiile pentru 2012. Un sondaj mai conceptual, despre percepția riscurilor în România. Sună un pic pretențios și nu-mi venea să mă apuc să scriu câteva rînduri, pentru că este o temă care nu se lasă ușor îmblânzită pentru un discurs jurnalistic. M-am uitat un pic peste grafice, dar automatismele de a căuta relații sociologice distrug repede gândul de a scrie ceva uman. Am văzut că se continuă ceea ce găseam și în ultimii doi ani, peste jumătate dintre români cred că totul va merge rău, că vor face economii și că nu vor merge în vacanțe. Niște lucruri care nu mai impresionează pe nimeni, nici presa nu le mai prea publică, deși acum vreo câțiva ani ar fi făcut prima pagină în câteva zile. Găsisem un lucru interesant, dar nici pe acesta nu-mi venea să-l comentez. Am întrebat oamenii ce ar face dacă ar putea lua viața de la început. Nu puneți întrebări de anticipație, îmi aduc aminte că îmi spunea dragul meu professor de MTCS, ele nu aduc nici o cunoaștere despre viața socială, dar răspunsurile mi-au părut interesante: 41% dintre români spuneau că ar schimba TOTUL, 23% multe, deci un total de 64% de viteji care cred că dacă am avea o nouă șansă am schimba destinul. Dialogam în gând cu acei oameni în timp ce o pornisem spre casă. Ce să schimbați fraților, nu vedeți cât de fataliști suntem la toate lucrurile? Nu putem să ieșim în stradă să ne apărăm drepturile, așteptăm să lupte alții în locul nostru! Ce să mai spunem de determinările personale? Voi, prieteni, nu vedeți că mereu facem aceleași greseli, la altă scară sau la altă vârstă? Nu vedeți că mulți dintre îmbogățiții noștri de după revoluție își iau amante mai tinere, dar care seamănă leit cu nevestele? Schimbarea este mai mult o grozăveală, noi, de fapt, tindem mai mult spre stabilitate, adică am vrea mereu schimbarea sau reforma, dar pe noi să nu ne atingă cu nimic. Adică noi să stăm în mijloc, ca un fel de buric al pământului, iar în jurul nostru schimbările să vină ca niște chelneri cu fripturi pe tavă, iar noi, belferii, să ne alegem acele schimbări care ne convin, mai prăjite, mai în sânge, poate… medii.

În timp ce polemizam cu eșantionul meu de români, am ajuns în stația de taxi, unde am intrat în prima mașină - obicei de la Bruxelles, unde nu poți lua decât acel taxi care este primul la coadă – nu într-un Mercedes care se afla pe la mijloc. La volan era o femeie, care se ascundea sub o șapcă de adolescent, cred că era una din șepcile suporterilor ”U” Cluj. A pornit băiețeste și apoi a încercat să-mi arate că este bărbată și îi vine să se dea jos. Să-l ia pe un bou la palme. Nu aveam de mers mult, doar timp de vreo patru minute, dar mi-a povestit viața ei în acest interval și a tratat și o temă de sociologie morală. Mi-a spus că este singură cu doi copii, pe care îi crește singură, și nici măcar nu cere ceva statului. „Nu vreau alocație”, mi-a spus, „statul ăsta are destule pe cap și, mai grav, este și un stat hoț și corupt!”. Am vorbit despre egoism și individualism și mi-a povestit tot felul de pățanii din viața și din traseele ei. La un moment dat s-a oprit, a frânat pur și simplu, a tras pe dreapta și mi-a spus, uitându-se la mine: „Domnule, acum să vă spun serios de unde vine tot răul asta, tot egoismul acesta care crește pentru că se escaladează ca un război. Vă spun foarte serios, știu sigur, nu e nici un secret: este vorba de frica de viitor, de faptul că oamenii nu mai sunt siguri de nimic. Acționează acum ca animalele, ca vitele bezmetice, nu sunt siguri că undeva în viitor poate să-i aștepte ceva bun.” A pornit din nou și peste 30 de secunde eram în fața casei. I-am mulțumit pentru drum și am plecat direct în biblioteca mea, am deschis computerul și am văzut datele încă o dată. Mă gândisem să nu mai public acest ultim episod, nu mai interesează pe nimeni, credeam eu, până ce am cunoscut-o pe doamna cu voce tabagică din taxi.

E adevărat, teama pentru viitorul copiilor avea cea mai mare valoare a emoției negative. Cum să trăiești cu o asemenea imagine despre un viitor care vine ca un nor negru, ca un hău care te absoarbe? Da, dacă reducem oamenii la cifre, orice devine o judecată cantitativă. Câteva mii de morți pe șosele, pentru că nu am fost în stare să facem niște autostrăzi care să ne protejeze, pot fi pierderi colaterale. Când vorbești de 40% dintre oameni care spun că sunt disperați, politicianul poate să înțeleagă că a realizat ceva măreț, deoarece sunt 60% care nu sunt disperați, deci am putea spune că sunt fericiți și nici măcar să nu-i mai menționăm pe cei 40%, deoarece sunt minoritari. Dar întâlnirea cu drama oamenilor este o experiență mai tare decât absintul, nu se exprimă doar în cifre, ea poate fi trăită empatic. Descoperi oameni reali care pot fi introduși în statistici, cifre sau procente, doar sărăcind viața, mutilând-o chiar.

Taximetrista pirpirie care m-a dus acasă în această seară trăia fără să se plângă, își pierduse speranța, dar, pentru că bărbatul ei o fi lăsat-o pentru una mai tânără, se camuflează în bărbat și se aruncă în infernul urban pentru a supraviețui. A învățat unde să se uite, adică în viitor. Nu-i place ce vede, dar nu se lasă, își explică corect. Mi-a explicat și mie ceea ce este important în acel sondaj de care ea nu avea habar. Nu sărăcia, nu lipsa de venituri, nu marile economii pe care trebuie să le facă oamenii, nu acestea sunt marile drame. Toate acestea sunt doar trepte ale Golgotei, părea a-mi spune taximetrista; răul vine din faptul că nu se vede orizontul. Nici măcar o linie, o umbră. Doar ceață, o beznă, un sentiment de gol. Strigi ca să cauți un răspuns, dar nici măcar ecoul nu se mai întoarce. Acesta este un mod prin care poate muri ființa socială din noi, este, poate, începutul unei mari căderi, poate calea cea mai scurtă prin care un popor devine, încet, încet, o populație. Un mers prin pustiul fără orizont.

Prieteni, sondajul îl publicăm maine.

Acum acceptați o ilustrare mai bună, o piesă a prietenului meu Pavel Stratan

CUM VAD OAMENII VIATA IN 2012

2012-01-10T06:10:00.000-08:00

Un studiu al IRES

http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires_proiectii-sociale-ale-romanilor-2012.pdf

CE CRED ROMANII DESPRE ANUL POLITIC 2012

2012-01-04T04:35:00.000-08:00

Prognozele experților sau predicțiile opiniei publice?

Expertologia a devenit una dintre cele mai noi religii. În toate domeniile,experții fac analize, predicții și dau sfaturi. De la modă la cosmetică, de laviața economică la viața de cuplu. Marile agenții de rating economic sau politicși laureații premiului Nobel nu au prevăzut criza mondială, dar pentru asta nuau renunțat să apară peste tot și să dea sfaturi.

Fondul Monetar Internațional a explicat printr-unraport de evaluare extern că economiștii săi nu și-au dat seama de riscurilecare au condus la criza financiară globală din cauza admirației naive pentrureglementarea limitată a piețelor financiare din SUA și Marea Britanie și dincauza mentalității de turmă.

După ce, undeva la sfârșitul anului 2008, FMI declara că "SUA a evitataterizarea dură" și că "veștile proaste au trecut", iar pestedoar un an ne-a explicat în mod penibil că, din păcate, FMI a pus accent în moderonat pe urgența rezolvării dezechilibrelor de cont curent la nivel mondial,dar nu a investigat modul în care aceste dezechilibre erau legate de riscurilesistematice din cadrul sistemelor financiare. Cu toate aceastea nu și-a pierdutdeloc rolul de mare planificator și strateg mondial împotriva unei crize pe carenu a prevăzut-o și probabil nici nu o înțelege. În urma unor prognoze optimisteale agențiilor de rating sau chiar a Consiliului Europei din primăvara lui 2008tot mai mulți specialiști au început să conteste capacitatea economiei caștiință, dar mai ales a economiștilor ca experți în previziunea crizelor șichiar a managementului economic eficient.

În general, majoritatea celor care fac predicții în spațiul public, experțisau simpli comentatori, nu se bazează pe vreo formă de validare a cunoștințelorlor sau pe vreo metodă de cercetare sau observație sistematică. Cu expertizadin politică este și mai complicat. Aici, de regulă, foarte rar sunt întrebațiexperți din exterior, iar cel mai adesea prognozele le fac actorii politici. Eispun ce se va întâmpla cu dorința ca acest lucru să se întâmple ca și profețiecare se autorealizează. Ideea că un sondaj de opinie sau o proiecție poateproduce efectul respectiv pentru că oamenii caută să se alinieze tendințeidominante este mistic acceptată, dar asta nu se produce decât într-o micămăsură, nesemnificativă am putea spune.

Dacă cineva produce o proiecție defavorabilă pentru un candidat sau partid,atunci propagandiștii și liderii acelei grupări se mobilizează imediat și cautăsă deschidă o polemică ce va desființa si decredibiliza respectivul studiu, darfără să se bazeze pe argumentele de cercetare.

Comentatorii politici sunt, în multe situații, afectați de diferite formede partizanate politice. De aceea, cercetătorii sau cadrele didactice de lafacultățile de sociologie sau politologie sunt arareori prezenți acolo unde secomentează politica. Iar atunci când sunt invitați, sunt prea conceptuali, nuse adaptează stilului de televiziune sau nu acceptă să comenteze chestiuni de ofactualitate revoltătoare.

Dar “expertiza” omului de pe stradăare vreo valoare?

Una dintre condițiile ideale de funcționare pentrudemocrație ar fi să existe un nivel mediu de informare și cunoaștere, iar potenţialii electori să fie un publicinformat şi atent. Dar cum acest lucru este tot mai greu de susținut, chiar șica utopie, putem constata că procesul electoral nu este viciat total de cătrecei care nu sunt chiar experți, ba chiar din contră. Sociologii observă că sumadeciziilor de vot exprimate poate reprezenta, pentru ansamblul procesuluielectoral, un rezultat mai stabil şi aparent mai „raţional” decât deciziile devot individuale luate separat, atât timp cât se presupune că erorile conţinutede acestea sunt aleatorii.

Dacă în teorie esteadevărat, apar însă erori majore dacă judecățile oamenilor sunt afectate de unnivel mare de ignoranță, dacă media se poziționează propagandistic pe anumiteteme și dacă apare un mare dezechilibru în sprijinirea candidaților saupartidelor.

Așa-numitele euristici sunt tipare de gândire și decizie pe care indivizii lefolosesc pentru a simplifica realitatea, sunt scheme și mecanisme cognitiveactivate aproape în mod automat, fără intenții conştiente şi se aplică atâtproceselor de evaluare a informaţiilor analizate, cât şi celor de decizie.

Opinia publică nu este unexpert, dar am observat că agregarea unor opinii individuale poate să producăun efect de prospectivă mai consistent decât opiniile unor experți, chiar dacănu putem face nici din asta o regulă.

CONTINUARE .....

http://www.ires.com.ro/uploads/articole/ires_predictii-ale-opiniei-publice.pdf

Interviu la RFI

2012-01-03T15:41:00.000-08:00

Mondenii în politică: „O intoxicare a politicii de televiziune”

Dâncu: "Odată ce acumulează un capital de imagine, cu bani şi influenţă, eroii show-urilor tv îl pot folosi în sfera politică" Personajele mondene mediatizate în cadrul show-urilor de televiziune nu au avut ca scop, în general, intrarea în lumea politică, spune la RFI sociologul Vasile Dâncu. Declaraţia vine în contextul în care, marţi, omul de afaceri Irinel Columbeanu şi-a anunţat intrarea în cursa electorală pentru fotoliul de primar al Capitalei. Odată ce acumulează un capital de imagine, cu bani şi influenţă, eroii acestor show-uri de televiziune îşi dau seama că îl pot folosi în sfera politică, arată sociologul, care semnalează un fenomen de „intoxicare a politicii de televiziune”, prezent în Europa anilor 1996-1997, pe care România îl repetă astăzi.

În anunţul său de candidatură, postat pe internet, omul de afaceri Irinel Columbeanu precizează că are ca atuuri „un pic de inteligenţă”, precum şi lipsa apartenenţei la vreun partid politic.

Sociologul Vasile Dâncu, preşedintele Institutului Român pentru Evaluare şi Strategie (IRES) şi fost ministru al Informaţiilor în guvernarea PSD, vorbeşte la RFI despre relaţia dintre personajele mondene care candidează la funcţii importante în stat şi încrederea tot mai scăzută a românilor în clasa politică.

Sarbători fericite!

2011-12-24T07:00:00.000-08:00

Ce pot face sărbătorile pentru noi? Nimic, ele doar oferă ființei ocazia de a se trezi din goana zilnică sau din fuga de sinele nostru cel profund,de care fugim cum fugeam de fratele cel mic în copilărie. Nașterea Fiului este re-naștere, este întoarcerea la origine. Adică, stai o clipă, întoarce capul înspre timpul acela din viața ta în care famlia era acolo în jurul mesei, într-un timp aproape uitat. In care fetele îți aduceau mere în sân și nu era nici o tresărire de moarte. In care mai puteai să visezi, iar viața era în față ca o pajiste verde, verde, iar dacă închideai ochii te năpădeau visele, indiferent dacă era noapte sau zi. Nu pot să trăiesc din cauza viselor, i-ai spus la un moment dat tatălui tău, iar el s-a uitat la tine lung și a înlemnit de parcă nu știa că defectul de a scrie versuri se poate transmite ca oricare boală a copilăriei. Opreste-te, spune sărbătoarea, nu vezi că ai luat-o razna, ai nevoie de senzații tot mai tari pentru simți ceva uman, nu vezi că umbli anesteziat și apatic pe covorul negru dintre dimineață și noapte. Stai un pic și uită-te în micile oglinjoare de pe turta dulce cu Moș Crăciun, pe micile cioburi din turta dulce colorată nu poți vedea toate tăieturile de pe chip, poti vedea doar ochii și aici ai noroc, doar ei nu au îmbătrânit.

Doar când vin sărbătorile mai poți să te întorci, mai poți pleca pentru câteva zile în permisie, te poți îmbăta cu prietenii din liceu, poți s-o înjuri pe curva asta de viață ca la ușa cortului, Dumnezeu nu te aude, el are de coordonat armatele de îngeri și trebuie să-l monitorizeze pe Mos Crăciun.Tu ști la ce sunt bune sărbătorile, ți-a spus odată, prietenul tău tigănușul din armată, cel care semăna atat de mult cu Bănel, sărbătorile au fost inventate pentru cozonac și mirosul lui. Îți aduci aminte ca ți-ai jurat atunci că dacă o să ajungi bogat o să-i cumperi colegului tău de armată un cozonc mare cât catedrala catolică din Radna. Unul cald, aburind, care să facă atâta abur pe cer încât să se topească gheața din amintirea iarnii acelea acelea înghețate. Vezi, ai uitat, nici măcar nu mai sti cum îl cheamă pe băiatul acela brunet și speriat de ceea ce i se întîmpla în lumea aia imbecilă împachetată în haine kaki!

Prietene, nu pot face nimic sărbătorile pentru tine dacă nu te lași în voia lor ca în brațele mamei, ca în brațele iubitei din adolescență. Fără rușine, fără gânduri, fără spaime, fără proiecte sau suspiciuni. Numai așa poate dispărea lumea ta de fiecare zi, numai așa o să te poți desprinde de agendă, de telefon și de pământul de asfalt înghețat. Dacă te uiți pe etichetele de pe uși o să vezi peste tot că scrie ”no exit” așa că, prietene, trebuie să petrecem sărbătorile cu ochii închiși!

Dar nu aștepta prea mult de la sărbători, dacă nu ai făcut înainte exerciții de respirație, de dezghețare și extinse exerciții de adulmecare. Trebuie să-ți obișnuiești ochiul cu lumină și să nu tresari dacă vin cântece direct spre tine, să nu le cauti în playlisturi de pe youtube, pentru că sunt sunete fără nume și doar ființa ta vibrează. Si mai ales nu trebuie să te ascunzi, așa cum o faci de multe ori în zilele tale îngropate în ceață, trebuie să ieși cu pieptul deschis spre locul execuției, să te îmbrățisezi cu toate fetele pe care o să le întâlnești pe traseu, nu te amendează nimeni pentru tulburarea liniștii publice și nici pentru conducere în stare de beatitudine.Va fi un traseu lung și cu cât o să ți se pară mai lung cu atâta va fi mai bine, după cum spun niște filosofi fățarnici. E adevărat, poate ar trebui să nu-i credem, dar ei ne zic că doar pe drumul acesta este cărarea cea adevărată, pe drumul acesta nu ramân pași încrustați în noroiul zilei, doar aici nu este rătăcire. Dacă o să vezi pe toți că se uită la tine să nu te rușinezi, ei nu te văd, văd doar o flacără care plutește. Nu deschide ochii, cuprinde tot universul cu aripile imense care ți-au crescut într-o clipă și nu spune nimic, poți spune ceva greșit, vreun cuvânt în care cine știe ce s-a cuibărit. Lasă totul să curgă de la sine, poți opri ceasul, ca atunci când te îmbătai pe datorie în birturile tinereții.

Doamne al sărbătorilor, sfinte Părinte al mersului pe aer, nu te lua după dorințele nătânge ale mele și a le prietenilor mei. Fă tu să se întîmple cum crezi că este mai bine!

Sărbători fericite, prieteni!

Și a fost prima zi …

2011-12-19T14:39:00.000-08:00

Nu am avut emoții și nici nu sunt la primul proiect greu din viața mea. Credeam că atunci când nu ai emoții, nici bucuriile nu pot fi trăite cu intensitate totală. M-am înșelat și cu toată oboseala acumulată în ultimele luni cred că am simțit o bucurie profundă. De fapt, este prima dată când folosesc blogul pentru a marturisi, pentru a împartăsi cu prietenii mei un sentiment. De regulă, blogul meu este un fel de revistă online prin care comunic cu mediul meu de sensibilitate, dar și cu opinia publică. Am privit toată seara în jurul meu pentru a observa mișcările oamenilor. M-am uitat la fuga ieșirii din cadru sau la modul în care se sprijineau unul pe altul la mișcările din platou. Un fel de coregrafie febrilă, fără scenariu, mișcată doar de frica de a nu da greș. Unii erau osteniți după zile întregi de așteptare și antrenamente, alții se uitau cu curiozitate la ceilalți și deși nu erau parte a scenariului din seara asta, căutau să facă ceva. Fiecare se uita la fluența imaginilor de pe monitoarele de control. O fată tânără ce părea o elevă și pe care nu o cunosc, probabil era de la tehnic, se uita la o imagine care încremenise pe o plasmă și murmura lângă mine, parcă rugându-se: Nu te opri! Hai, mișcă! Toți erau cu răsuflarea tăiată, era parcă prea multă liniște. Dana si Raul stăteau nemișcați în fața plasmelor în așteptarea primei numarători inverse și deși erau câteva zeci de oameni în zonă, parcă ne asurzea o liniște grea. Spuneți careva ceva, îl aud pe Raul, voi nu vedeți ce liniște tâmpită s-a lăsat? I-am spus eu ceva, dar nu-mi mai aduc aminte ce am zis, nici mie nu-mi plăcea liniștea.

De la o secvență la alta, de la o oră la alta mișcarea haotică și febrilă de la început s-a tranformat într-un adevărat dans. Oamenii mei desenau déjà miscări sincronice si gesture sigure. Am început să aud comenzile scurte pe care altădată nu le înțelegeam, dar care acum înseamnă limbajul de platou. Cei cu experiență și-au intrat în mână, iar cei mai noi trăgeau cu coada ochiului la primii. Pe Mihaela, cea care lucrează zi și noapte alături de mine la acest proiect de câteva luni, am văzut-o surâzând discret, după foarte multă vreme. A început să vină valul de invitați și am înțeles că totul merge, că nu mai poate fi oprit. Râul de imagini și căldură pe care ne dorim să-i trimitem spre oameni a început să-și facă albie.

Mi-a venit să-i îmbrățisez pe toți, dar erau prea mulți și nu știu ce ar fi înțeles ei din gestul meu. I-am îmbrățișat în gând si am plecat devastat de sentimentul că aveam încă o echipă minunată a cărei energie trebuie direcționată spre construcție, spre Binele cu care suntem datori lumii, spre slujirea unor valori.
Vom putea face acest lucru, mă vor înțelege oamenii și chiar prietenii mei acționari? Voi avea forța de a nu intra în conflicte și intrigi mărunte, de a trece peste așteptările ignobile ale unor pigmei pentru a nu le confirma? Vom putea demonstra că politica nu este totul și că televiziunea înseamnă și altceva decât persuasiune și influență? Vom putea fi o voce veritabilă a Transilvaniei reinventate?

Nu mă grăbesc sa răspund. Doar viitorul ne va putea aduce răspunsul. Multe proiecte care aveau ca ideal o construcție în Transilvania au fost ucise, au murit, s-au asfixiat. Dar noi dăm vina de prea multe ori pe Bucuresti sau pe cauze externe pentru slăbiciunile și nevolniicile noastre. De data asta nu mai putem da vina pe nimeni.

PS. Multumesc tuturor celor care m-ati sunat, tuturor celor care au fost alături de mine prin diverse forme de empatie și comunicare.

TRANSILVANIA L!VE

2011-12-18T13:42:00.000-08:00

In această seară, 19 decembrie, la ora 18.00, începem!

Proiectul Transilvania L!VE iese din laborator și umbră. A născut speranțe și spaime încă înainte de a se arăta lumii. Dacă speranțele sunt îngerii buni ai proiectelor, complexele și spaimele unora pentru faptele lor trecute, prezente sau făptuirile viitoare, nu ne privesc. Sunt spaimele lor și le vor căra după ei cât timp vor prefera să se ascundă sau să caute mereu să acționeze departe de moralitate, călcând in picioare valorile și principiile. Ei se vor speria de fiecare dată când va apărea o instituție pe care nu o pot controla sau un competitor și poate că aceasta este cea mai mare pedeapsă pentru ei.

Noi ne propunem doar să construim un proiect pozitiv, o scenă, o vitrină, tablouri care să arate lumii ceea ce avem noi mai interesant. Vrem să arătăm că țara are dreptul, dar mai ales resurse, pentru a furniza subiectele agendei publice naționale. De multă vreme visam să particip la aducerea României dinafara Bucurestiului pe agenda de lucru a demnitarilor din capitală și să arătăm colțuri de țară care sunt eclipsate de cancanurile de pe malurile Dâmboviței sau de poftele unor conducători fără chemare.

Nu pornim cu suficiența că am avut revelația unei căi unice, nu venim să spunem că aceasta este cea mai bună cale. Nu, noi vrem ca proiectul să crească odată cu maturizarea echipei noastre și împreună cu marile schimbări prin care trec comunitățile noastre. Vrem să înțelegem mai bine cât de mult își doresc oamenii un nou tip de media și ce nu le place din oferta de acum. Știm însă că un demers făcut cu sinceritate are mai șanse să fie recunoscut, respectat și chiar iubit. Nu vom alerga după audiența care derivă din noutatea urâtului și nici cea din surpriza și spaimele date de dezastre și nenorociri. Căutăm ca selecția pe care noi o s-o facem să fie un râu de imagini și cuvinte care să semene cu viața, nici doar cu roz, nici doar în negru, ci adevărat, veritabil, credibil. Televiziunea nu are șanse de a înfrumuseța pentru mult timp viața, dar paradoxul este că o poate schimonosi dacă alegem mereu urâtul, vulgarul, facililul, scandalul.

Avem ambiția de a crede că vom ști să vorbim cu oamenii, nu să ne erijăm în purtătorii lor de cuvânt. Deja românii au delegat majoritatea formelor libertății lor: puterea o dau din patru în patru ani politicienilor, libertatea cuvantului a devenit un lux în condițiile unui nivelul de trai care se îndepărtează de zona decenței, iar flacăra protestului si speranța dreptății nu mai fac nici măcar obiectul preocupării societății civile. Un grup de media nu poate suplini aceste lucruri fundamentale pentru sănătatea democrației, dar poate pune întrebări și căuta răspunsuri alături de oamenii reali din comunitățile noastre. Dar cel mai important este, credem noi, că o televiziune îi poate arăta comunității pe cei care acționează, pe cei care gândesc sau pe cei care nu cedează, pe cei care nu se lasă învinși de lehamite sau pesimism. Transilvania L!VE vrea să rupă spirala tăcerii, cercul indifentei generale și să dea timp de antenă celor care nu se refugiază, nu fug din calea vieții, celor care își păstrează demnitatea și aleg acțiunea.

Nu vom face politica vreunui partid, dar nu ne vom feri să spunem ceea ce gândim despre societate sau politică. Consider că este o lașitate să te ascunzi după false echilibre statistice sau fluxuri de stiri fără de relevanță pentru oameni. Cred că oamenii au nevoie de înțelesuri, au nevoie de intelectuali care să le traducă viața, de elite, de oameni în care să-și pună speranțele. Vom avea porțile deschise pentru cei care arată sau încarnează diferențele dintre noi, dar și celor care vin cu partea prin care ne asemănăm. Vom căuta să mobilizăm pentru schimbarea necesară, dar și pentru stabilitatea unor valori și moduri de viață.

Nu am emoții, ci simt doar o căldură amețitoare care vine din suprapunerea amintirii obstacolelor ultimelor șapte luni cu îngrijorarea legată de modul cum vom putea explica proiectul în fiecare zi, în fiecare ceas, oamenilor, instituțiilor, chiar celor care susțin acest proiect. Marile proiecte au o parte ascunsă, un miez care nu se dezvăluie oricui, se camuflează ușor după stereotipuri și parcă îl împing pe cel care nu le simte să găsească similitudini cu altele de pe piață, pentru ca să se înșele mai ușor. Sper că proiectul nostru să se arate așa cum este celor care vor dori să-l înțeleagă și să participe la el, sper că noi vom avea înspirația să-l facem înțeles. Dar am putea spera mai mult, ca sa folosesc termenii unei minunate parabole pe care o datorăm lui Geo Bogza, cred și sper să-i ajutăm pe ardeleni, și pe români în general, să-și vadă sufletul!

Speranța noastră este să punem scheletul a ceea ce încă nu există: NOUA TELEVIZIUNE REGIONALĂ. Prieteni, nu ne urați noroc, success sau baftă. Mai bine haideți alături de noi. Vreau să construim împreună o variantă a intelectualului colectiv de care România are nevoie.

Culorile noptii

2011-12-12T15:21:00.000-08:00

O plimbare de noapte cu aparatul de fotografiat .

orasul care fuge de tine

lanturile noptii

Imbratisarea ingerilor

brazii sarbatorii

Fantomele zilei de ieri

Orasul de dincolo de râu

Asfintit in Apahida

Iubind cu disperare Romania (o revenire cu un text mai vechi)

2011-12-01T06:23:00.000-08:00

Am cunoscut un grup de romani stabiliti in strainatate care mă roaga sa republic un text mai vechi care, spun ei, este potrivit pentru ziua de azi. O fac de dragul lor si pentru alinarea suferintei mute pe care o simti in orice pribegie. La multi ani, prieteni de departe!

IUBIND CU DISPERARE ROMÂNIA

(Scrisoare către un tânăr care nu găsește motive ca să iubească România)

Există un timp al iubirii şi unul al îndepărtării de iubire. Vorbele înţeleptului Solomon îmi răsună în urechi destul de des. Se spune că, în tinereţe, împăratul Solomon a scris Cântarea Cântărilor, un imn al iubirii cum nu s-a mai scris vreodată, la maturitate a scris Proverbele, mostră de înţelepciune, iar la bătrâneţe Eclesiastul, o operă despre deșertăciune, pustiu şi lipsa de sens a zbaterii vieţii. Fiecare din vârstele înțeleptului a adus o operă care corespundea cel mai bine stării lui de spirit. La tinerețe este iubirea cea care trebuie să ne domine, ea poate să ne orbească, să ne facă să trăim mai intens şi să înfășurăm lumea întreagă în dragostea noastră de viaţă. Nevoia de a fi iubiţi este nevrotică, cum spune psihanalistul american Karen Horney, “Trebuie să mă iubești numai şi numai pe mine”, trebuie să mă iubești pentru ceea ce sunt nu pentru ceea ce fac. Trăim nevoia nevrotica de afecțiune şi aprobare: nevoia oarbă de a plăcea celorlalţi şi de a le primi dragostea şi aprobarea.

Dar şi nevoia de a iubi trebuie să fie la fel de puternică. Nu am găsit încă teoretizarea prin psihanaliză sau în alte locuri, dar este clar că iubirea te încarcă de energie şi de viaţă, te împinge înspre ziua de mâine cu o forţă vitală pe care nu avem cum s-o luăm din altă parte. O vreme am locuit lângă o biserică în Cluj şi, în zilele de sărbătoare, mă uitam la feţele fără nici un rid ale unor oameni luminaţi de credinţa în Dumnezeu, de iubirea pentru Isus, vedeam în privirea lor blândă o parte din cer. Vedeam pe feţele lor iubirea şi mila pentru celălalt şi asta îmi dădea în fiecare duminică un sentiment de înțelegere şi resimţeam o mare emoție pentru întreaga natură umană.
Mă uit de mai multe zile peste răspunsurile unui eșantion de tineri pe care i-am întrebat lucruri despre relaţiile cu celălalt și despre relaţia lor cu ţara şi patriotism. Cei mai mulți dintre ei sunt răniţi. Nu le place viaţa pe care o duc, abia aşteaptă să plece din România în altă parte. Încerc să-i înţeleg, nu-i condamn, mă uit cu drag şi cu infinită compasiune la ei, mai ales când vorbim în pauzele de curs, dar mă întorc acasă şi, singur, în apartamentul meu de la București, nu pot adormi gândindu-mă ce ar trebui să facem pentru ca tinerii noștri să poată din nou să-şi iubească ţara. Da, prieteni tineri, poate că nu v-ați născut în locul potrivit, cum spune un cântec de-al vostru, dar nu trebuie să iubiţi pentru că viaţa v-a adus ceva gratis, pentru că soarta v-a paraşutat într-un loc fără de griji. E adevărat, nu mă pot opri din a scrie cu îngrijorare despre nimicniciile de fiecare zi ale semenilor noștri sau despre politicienii corupţi, despre modul în care ne ucidem viitorul cu mâna noastră, dar niciodată nu mi s-a făcut chiar atâta lehamite încât să moară şi ultima speranță. Nu sunt fericit cu ceea ce se întâmplă, dar scriu cu disperarea că poate mă aude cineva, poate sunt oameni care vor reuşi să se uite dincolo de ciorovăiala zilnică a politicienilor şi vor putea să meargă mai departe cu sufletul neîntinat de zoaiele şi noroiul zilnic.
Dragostea este îndelung răbdătoare, se spune capitolul 13 al cărţii 1 Corinteni, este plină de bunătate: dragostea nu pizmuieşte, dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie, nu se poartă necuviincios, nu caută folosul său, nu se mânie, nu se gândeşte la rău, nu se bucură de nelegiuire, ci se bucură de adevăr, acoperă totul, crede totul, nădăjduieşte totul, suferă totul.”

Nu trebuie să iubești ca mulţumire pentru ceva, poţi iubi cu disperare doar pentru nevoia înălţării pe care ți-o dă iubirea. Trebuie să îţi dezvolţi capacitatea de a iubi ca o formă de înălţare în umanitate şi spiritualitate. Iubim prin ceea ce avem mai bun, iubind luminăm partea cea mai bună din noi, cum spunea Octavian Paler.

Tinere prieten, poţi pleca departe de România, dar nu pentru a nu te mai întoarce, nu pentru a te pierde într-un peisaj străin, ci dacă ai un proiect personal puternic. Poți visa să ajungi un mare savant, să-ți fie recunoscut vreun talent, dar nu cred poţi să-ţi iei lumea în cap pentru speranţa că dincolo mănânci mai bine ori pentru că acolo o să-ţi poţi cumpăra mai repede maşină sau casă. Nu știu dacă dincolo ai mai multe şanse în lipsa unui proiect foarte clar şi a unei dorinţe nestăvilite de a munci până la epuizare pentru el. Ai mari şanse de eşec dacă nu te poartă un vis, un vis mai puternic decât tine, mai puternic decât naturala dorinţă de a face doar un minim efort pentru maximum de rezultate.
Este adevărat, uneori societatea noastră poate să-ţi ucidă speranţa, dar când este o speranţă puternică, ea nu moare prea uşor. Speranţa nu este o strategie, este adevărat, dar speranţa poate fi bazată pe un proiect mare pentru care în fiecare zi faci câte ceva. Speranţa devenirii unui tânăr trebuie să-i poarte paşii prin toate bibliotecile unde poate să-și slefuiască mintea şi sufletul, apoi își caută un magistru, un om care să-i îndrume primii paşi pentru ca să își îndeplinească visul acela mare.
Dragă prietene, nu văd altă mare modalitate de a deveni un om realizat, de a trăi mai bine, de a fi respectat decât prin intermediul realizării tale ca om, ca specialist, ca şi o parte excepțională dintr-o reţea care face ceva pentru societate.
Dar pentru acestea este nevoie să visezi la ceva înalt şi să cauți modele, să cauţi un magistru care să te îndrume. Chiar nu ai găsit pe nimeni în viaţa asta căruia ţi-ar fi plăcut să-i semeni? Gândește-te bine, poate vreun profesor, un antrenor, poate ai văzut pe cineva la televizor, poate poţi admira un părinte, un unchi sau vreun prieten al familiei…

Poate România nu este locul potrivit, dar, dragul meu prieten tânăr, tu ai un proiect pentru care ai facut ceva, l-ai gandit, ai facut vreun efort? Înainte de a vrea să pleci din România fără a te uita în urmă, încearcă să faci o mică contabilitate. Câte ore pe zi ai alocat în ultima vreme visului tău, proiectului tău personal? Dacă încă nu ai acest proiect, măcar ai visat la el cu ochii deschiși? Te-ai gândit măcar la mijloacele prin care poate fi atins visul tău?
Am cunoscut mulţi români nefericiţi în străinătate, mulţi români cu destine mediocre care înjurau ţara de adopţie, aşa cum înjură şi România. Probabil că fiecare societate are lucruri pentru care merită blamată, aşa cum sunt sigur că putem găsi lucruri bune oriunde am merge. Doar proiectul nostru este cel care se poate lovi de bariere sau poate sa valorifice oportunităţile. Nicio societate nu cred că este bună în sine şi nici paradis absolut pentru toţi locuitorii ei. Dacă vom avea puterea să credem în ceva, atunci poate vom reuşi să schimbăm lumea noastră. Dar schimbarea trebuie să înceapă cu noi. Schimbarea trebuie provocată, istoria trebuie provocată. Trebuie să așteptăm ca istoria să ne scoată în faţă o mare ocazie pentru a reuşi să ne remarcăm? Poate că trebuie să ne gândim noi primii să încercăm cu toate puterile noastre să modificăm cursul lucrurilor înspre realizarea proiectului nostru.
Am citit, în ultima vreme, două lucruri care m-au şocat şi pe mine.

Mai întâi declaraţia unui vameș de la Moraviţa: “Am atâţia bani că pot să mă şterg la fund cu ei! Dar nu pot să mă opresc, mă, nu pot să nu mai iau! Mi-a intrat în sânge!”. Da prietene, asta este o parte din realitatea crudă a zilelor noastre. Acest vameş vorbeşte pentru o masă destul de mare de funcționari publici care au intrat într-un sistem corupt care alimentează politicienii cu resurse. Ce facem în această situaţie? Plecăm din ţară? Putem să nu participăm măcar noi, personal, la ticăloşia generalizată. Putem să promovăm alte valori în grupul nostru de prieteni, putem să ne educăm copiii altfel, putem să ne opunem acestor practici. Să nu uităm că practica aceasta de corupție are cel puțin două părți care câștigă, în detrimentul interesului colectiv. Nu doar vameşul este vinovat că pretinde spagă, sunt vinovați şi cei care găsesc în contrabandă un mod de a câștiga şi de a nu plăti impozite. Ne putem gândi că o parte dintre noi întreţinem din comoditate sau conformism chiar practicile de care ne plângem. Acceptăm şi nu ne opunem, uneori chiar ne convine acest lucru, este de cele mai multe ori o complicitate generală la cele mai proaste obiceiuri ale noastre.

Un al doilea lucru care m-a intristat a fost un articol scris de Mircea Eliade în 1934, deci atunci când avea 28 de ani. Mircea Eliade vorbește despre imaginea noastră proastă în lume şi despre faptul că hoţia noastră devenise proverbială. Iată ce proverb citează el dintr un almanah al vremii: “Când cineva fură, este cleptomanie. Când mai mulți fură, se numește manie. Când un popor fură, este România”.

Revoltat, tânărul Eliade se întreabă retoric dacă nu ar trebui să ne crape obrazul de ruşine, dar eu mă îngrijorez de faptul că este deja atât de veche meteahna încât a devenit un comportament deja generalizat social. Deci vameşul acela de la Moraviţa vorbește deja despre un fel de ADN cultural. Este un obicei pe care trebuie să-l schimbăm, nu cred că avem voie să ne resemnăm sau să plecăm din ţară pentru asta. Indiferent ce ne arată fiecare zi trăită în România nu cred că trebuie să ne luăm lumea în cap, nu cred că trebuie să plecăm oriunde în lume, chiar fără nici un proiect personal. Motivația negativă de a părăsi România pentru că este un loc urât, fără morală, fără şanse pentru tineri, fără viitor nu poate să ne împingă spre ceva în viaţă. Este greu să credem că acest lucru ne va ajuta să ne împlinim undeva în altă ţară.
Mircea Eliade a plecat din România, dar nu pentru a nu se mai întoarce. A plecat în India, apoi în lumea largă pentru a studia marile religii ale lumii, a plecat să împlinească un destin. Împrejurările istorice au făcut să mai poată reveni în patrie, dar acest lucru a fost o rană care a purtat-o peste tot până la sfârșitul vieții sale. A reușit să devină una din personalităţile lumii pentru că a avut un proiect. Nu s-a despărţit de România cu ură, a purtat-o peste tot, a arătat-o lumii prin partea ei de mister, nu prin noroiul care o aseamănă cu alte ţări. Tinere prieten, Mircea Eliade avea 28 de ani și era revoltat când scria articolul citat, dar încheia acel articol din Vremea cu următoarele cuvinte: ”Trebuie sa iubești Romania cu frenezie, s-o iubești şi să crezi în ea împotriva tuturor evidențelor – ca să poţi uita gradul de descompunere în care am ajuns”.

Dacă prietene, nu-ţi propun să gândești pozitiv, cred că gândirea pozitivă este o ideologie a controlului social. Îți propun să iubești ceva cu disperare, împotriva evidențelor, mai ales pentru că este lucrul cel mai ușor de făcut la vârsta tinereţii. Dacă nu poţi iubi patria, atunci încercă să-ți iubeşti propriul tău vis, propriul proiect. S-ar putea să găseşti într-o zi România printre lucrurile din viaţa ta, ori că face parte din visul tău.

În fiecare zi mă gândesc la ţara noastră cu îngrijorare şi nu-mi este ruşine să spun că îmi iubesc ţara cu disperare, împotriva tuturor evidențelor, împotriva tuturor raționalizărilor, împotriva tuturor probelor care arată că descompunerea este totală. Nu e un moft acesta, nu e o demagogie, este pur şi simplu nevoia de a crede că mâine dimineaţă va răsări soarele și nevoia de a iubi, nevoia de a crede în valori. Iubind România cu disperare, fără motive palpabile, putem să ne reiventăm pe noi înşine şi să refuzăm a face parte din nepăsarea generală.

ROMÂNIA NU ESTE O PRADĂ

2011-11-30T14:43:00.000-08:00

(Comentarii la urările politicienilor de 1 Decembrie)

Mă pasionează și adun de ceva ani declarațiile de dragoste ale politicieniilor pentru România, făcute mai ales la provocarea jurnaliștilor. Unii vorbesc mai bine, știu jocul cu cuvintele. Altii, mai simpluți, îi urează la multi ani ca și cum i-ai spune asta unei rude bolnave sau unei bunici uitate la țară, pe care ști că n-o s-o mai vizitezi niciodată. Deci, nu te doare gura, nu te obligă nimic să zici exact ce se așteaptă de la tine. Pe cei din urmă îi înteleg și le respect nepriceperea, până la urmă, cred, o minciună stilizată este mai periculoasă decât un sentiment pe care nu poți să-l exprimi. Dar azi am citit declaratiile de dragoste făcute României de câțiva politicieni din prima categorie care m-au dezamăgit profund. M-au dezamăgit pentru că vedeau România ca o pradă. România era descrisă ca fiind un loc terifiant unde nu există solidaritate, nici unire, nici democratie, o zonă aflată în ghearele unei puteri străine, venite parcă de pe alte planetă. Un fel de loc al nimănui, un nicăieri, un teritoriu al haosului, disperării și pierzaniei.

Am înțeles din discursurile lor ca România de acum este un fel de pradă în ghearele dușmanului și că marele lor regret este că țara nu se află în ghearele lor, mai buni, mai drepți, mai solidari. Am citit aceste lucruri lângă știrea despre primarul PDL dintr-o comună buzoiană care și-a botezat numele de străzi din comună cu numele a zece dintre rudele sale. Da, România este o pradă pentru ochiul de prădător al unui politician si atunci ce poți să-i doresti prăzii? Să fie tot mai grasă și să moară toți ceilalti prădători.

România ocupată de cealaltă gașcă de politicieni (mereu va fi cineva care se plange de asta!), s-ar putea să fie ”nicăieri” astăzi, dar politicienii se înșeală, poate că nu acolo este România. Poate acolo sunt doar niște nefericite de bunuri, bugete, funcții, demnități și alte forme materiale care pot fi ocupate de găștile și familile militanților de partid. Când un politician a spus că există doua Românii, când un altul a spus chiar că există chiar trei Românii, eu cred că au exagerat în speranța lor. Au crezut că prin ștampila de vot au luat în proprietate o parte din România.

Nu, nici cei care au pierdut alegerile, nici cei care conduc acum țara nu sunt îndreptățiti să spună că au în proprietate vreo parte a României. Au primit niste voturi și monopolul parțial sau total asupra puterii, dar nu sunt proprietarii sufletelor noastre. Plăcinta pe care au cucerit-o politic nu este chiar România. Este doar o parte a României, cea care poată fi furată, prădată, violată sau pusă în conturile ”băietilor destepți”. Este bucata de patrie pe care o putem lua în geanta diplomat sau cea pe care o putem prosti cu tot felul de minciuni si cuvinte frumoase.

Dar România care ne umple ochii de lacrimi când auzim imnul de stat nu poate fi ocupată din patru în patru ani de hoardele de activiști de partid. România căreia i-am scris numele cu literele de carton din abecedar și cu mâna tremurând de emoție este ascunsă undeva unde nici noi înșine nu mai avem acces decât foarte rar.
România din versurile Luceafărului sau patria noastră ca limbă română, proorocită de îngerul Nichita, este imposibil de trădat sau de vândut pe arginți. România din sufletele noastre nu apare niciodată pe mesele unde înfulecă politicienii. Niciodată patria noastră, România, nu poate fi colonizată ca o feudă de marii sau micii noștri conducători. Ea nu ne părăsește nici măcar atunci când dăm vina pe ea pentru neputințele sau înfrângerile noastre personale sau de grup.

Patria mea este acolo unde într-o bucată de pământ a fost coborât trupul celei care mi-a dat viață și patria acesta nu poate fi atinsă și nici luată în posesie de niciunul dintre cei care vorbesc în numele României, ca niște proprietari. Ea nu poate fi atinsă nici măcar de mâinile noastre și nici de gândul nostru rău când ne pierdem încrederea în ea. Ea nu poate fi lăsată moștenire, nici pusă la mezat. Nici măcar nu ne putem lepăda de ea atunci când plecăm departe și încercăm să ne uităm originile.

România este o emoție care ne-a fost însămânțată în suflete atunci când descopeream lumea și care s-a șlefuit încet, ca o perlă, din suferinte, tristeți și bucurii. Din spaima de lume și din bucuria de a descoperi prietenia sau solidaritatea. România este un alt nume pe care il dăm noi unui loc din univers unde am cunoscut iubirea, zambetul mamei sau glasul bland al învătătoarei noastre. Nu putem fugi de acel loc pentru se află în inimile noastre, fie că știm, fie că nu mai știm.
Chiar dacă credem, devenind politicieni, că putem să luăm în posesie a nu-stiu- câta-Românie, sau toată România, singura Românie la care avem dreptul să tânjim este să redescoperim România uitată din noi. Aceasta va trăi până la sfarsitul zilelor noastre, nu avem de ce să-i spunem la multi ani, pentru că nu ne facem urări nouă înșine.

In momente ca acestea am putea sărbători retrăind sentimentul acela al paradisului uitat, chiar dacă nu întodeuna patria din sufletul nostru se lasă retrăită, chiar dacă poate nu vine, ca la comandă, la întâlnirea cu noi. Dacă am încercat să ne amintim prietenii dragi ai copilariei, mâinile muncite ale mamei sau cântecul acela din copilărie, sau chipul dragostei dintâi și am simțit o mică caldură în partea stângă a pieptului, atunci este semn că România a venit la intânire cu noi și că trăiește, este vie.

Această Românie interioară nu va deveni niciodată a pradă pentru pentru politicienii care, mai inspirați sau mai putin inspirați, sinceri sau doar simulanți, îi spun României astăzi, 1 Decembrie, ”La mulți ani”.

1 decembrie 2011

Multumesc!

2011-11-26T05:13:00.000-08:00

Multumesc prieteni pentru gandurile voastre bune la aniversarea mea.
Imi pare rau ca, departe de casa fiind, nu am putut vorbi cu toti cei care m-ati sunat. Purtat pe bratele sufetelor voastre de prieteni am putut să trec linistit si fericit încă un prag.

M-am uitat in jur in dimineata zilei de ieri să vad un semn, o poveste, un inteles.
Aparatul meu de fotografiat a surprins aceasta imagine cu două păsări flamingo. O adevarata metaforă vizuală pentru prietenie, solidaritate, poate iubire.

Să ocupăm wall-streetul spatiilor goale pe care le-am mai lasat între noi! Pentru asta nu ne evacuează politia.

MUltumesc!

PS
Asta noapte am visat că intrasem cu piciorele goale in lacul cu flamingo!

OMUL CĂRUIA I SE CUVINE TOTUL

2011-11-22T14:33:00.000-08:00

Unii au început să-i spună acestui lucru “mi-se-cuvinism”, dar parcă ușoara ironie șterge ceva din esența fenomenului. În plus, omul căruia i se cuvine totul nu vrea să fie introdus în nicio formulă, el ar avea nevoie de un cuvânt unic, strălucitor, poate aurit. Unul care, cu siguranță, i se cuvine. Omul despre care încerc să scriu acum câteva rânduri reprezintă o tipologie socială destul de rară, deoarece majoritatea oamenilor au insticte sociale, iar unul dintre acestea este instinctul reciprocității. Dacă viața socială este o înlănțuire de activități în care avem nevoie unii de alții, atunci este firesc să căutăm a echilibra contribuția cu ceea ce primim, chiar dacă nu facem contabilitate exacta. Poate doar iubirea este o relație în care, cum spune Romain Gary, trebuie să dai fără a cere nimic în schimb, dar și aici există forme de răspuns.

Omul căruia i se cuvine totul nu are aceste instincte, pentru el venirea lui pe lume a fost probabil o ocazie cosmică pentru ca lucrurile să primească sens. De aceea, vom localiza această specie în politică, acolo se poate desăvârși, ca aspirație și lipsă de scrupule. Omul acela, dacă ajunge într-o funcție publică, devine un colecționar de orice, un mare depozit, adună în colecțiile sale toate jucăriile pe care nu le-a avut când era mic: mașini, tablouri, ceasuri, bijuterii sau orice lucru care poate avea valoare. În același timp însă adună în jur și un lucru fără valoare în ochii lui, dar necesar: oamenii.

Omul ”mi-se-cuvinist” este un mare colecționar de oameni. Îi colecționează așa cum ar colecționa tablouri, adică are nevoie de ei pentru panoplie. Oamenii aceia sunt jucăriile lui, trebuie să lupte cu toții pentru slava lui, să-i fie servitori, adulatori, să-i cânte ode, ori să fie gladiatorii lui în spațiu. Oamenii din colecția lui trebuie să nu fie excepționali, dar mai ales să nu strălucească în vecinătatea lui, să nu aibă pretenția de a li se respecta individualitatea sau chiar umanitatea. Pentru cel căruia i se cuvine totul oamenii sunt doar niște uriase păpuși pe care le poți muta cu telecomanda oriunde dorești. Și nu este doar atât! Oamenii cu care se înconjoară Omul (evident, cu O mare) trebuie să fie niște oglinzi în care el se privește și se vede frumos. Când marele Om se duce la televizor, ei sunt cei care se înghesuie să sune pentru a spune ce fenomenal a fost Șeful, ce bine le-ai zis-o șefu’, geniale fraze, extraordinară glumă, fantastică audiența etc. În general, el este providențial și cere zilnic solidaritate cu el, fraternitate care să-l cuprindă din toate părțile, sacrificiul tuturor pionilor pentru supraviețuirea lui.

De regulă, Omul căruia i se cuvine totul are și o soție căreia, ați ghicit, i se cuvine cel puțin la fel de mult, dar poate și mai mult, căci este Doamna sau Dânsa, femeia de fier din spatele bărbatului puternic. Ea dispune de fapt de tot și pentru ea toți oamenii subordonați soțului sunt o liotă de servitori, niște dobitoace care nu sunt destul de recunoscătoare. Ea se uită la soțiile celor din gașca soțului și le tratează ca pe niște găini. Le va accepta doar pe cele care sunt obediente și care țin ochii în podea sau pe cele se îmbracă modest în preajma Marii Doamne. Uneori, seara, Doamna se uită la televiziuni și. nemulțumită de filmele triste, sună la TVR să schimbe programul cretin care demoralizează masele.
Când intră singur, din lăcomie sau lipsă de caracter, în bucluc, Omul căruia i se cuvine totul este atât de nefericit încât crede că pentru cauza lui ar trebuie să se dărâme lumea. Toți ar trebui să se arunce în fața tavălugului Justiției, ar trebui să se oprească trenurile și o grevă generală să paralizeze întreaga țară. El este sigur în mijlocul unui complot pentru că el știe că nu greșește niciodată. Mereu dușmanii îl urmăresc sau adversarii politici îl hărțuiesc pe nedrept pentru ca să nu ajungă să conducă spre paradis țara asta care, fie vorba-ntre noi, nici măcar nu-l merită. Cei care nu deschid războaie în numele lui sunt niște trădători și niste nemernici. Cei care i-au fost soldați, dar s-au lăsat la vatră au greșit, ar fi trebuit să-i rămână grăjdari până la sfârșitul vieții lor.

Dar nimic nu egalează în fast aniversările Omului căruia i se cuvine totul. Durează de regulă mai multe zile, iar șirurile lungi de oameni se pot vedea de departe cărând flori și cadouri. Județele trimit dubițe, concurenții celor din funcții gonesc pe drumuri lăturalnice cu peșchesuri și plocoane mult mai mari pentru a fi numiți de marele Guru în locul dregătorilor. Unii vor reuși să aducă daruri și promisiuni spectaculoase și atunci o să vedeți cum, dintr-o data, omul nostru devine mare reformator. Schimbă dregători, taie capetele unora déjà prea vechi în jilțuri. Observați cu atenție, dați istoria înapoi, cele mai mari acte de bravură făcute de Marele Om se întâmplă după fastuoasele sărbători ale anivesării sale.

Omul căruia i se cuvine totul nu poate da nicio luptă, pentru că nici nu-și poate închipui un adversar real. Chiar și această idée îl sperie, nici un adversar nu este demn să-i devină challanger. De aceea, el este fricos și laș. Transpiră mult în zilele confruntărilor mari sau mici. Confruntările lui sunt doar mici, căci refuză orice luptă. Când vine vreo slugă să-i spună că îl atacă cineva, primul lucru pe care el îl spune este: hai să ne predăm. Când își pune armura de carton pentru emisiunile de televiziune, omul nostru are chilotul umed, chiar dacă știe că este vorba doar de o simulare pentru acei gura-cască ce vor să înțeleagă politica de la televizor. Deși nu a dat niciodată vreo bătălie decât prin intermediul altora, Omul misecuvinist se consideră un mare învingător.

Te uiți la el și ti se face milă, nici măcar nu ai ce să-i spui. Îl vezi cum se târește prin noroiul fiecărei zile și nu te mai înduri nici măcar să-l calci peste mâinile grăsuțe cu care te pălmuia odată. Căci Omul căruia i se cuvine totul trebuie să se mulțumească doar cu un singur lucru adevărat, nefalsificat, venind din viața cea adevărată și care i se cuvine cu adevărat: disprețul. Atât, dar și asta este prea mult.

Cred că viitoarea criză a Clujului va fi criza de lideri

2011-11-21T12:23:00.000-08:00

Interviu pentru SERVUS CLUJ

Adina Fartusnic

Până în 2004, despre Cluj se vorbea cu admiraţie şi invidie, ca despre o capitală alternativă, un punct strategic al europenităţii ce se voia recâştigate. Exista grupul de la Cluj – alternativa la capitalismul de cumetrie din sud, exista apoi chiar Emil Boc, în pol position de lider al opoziţiei de atunci, curtat de marile canale media şi promovat – ca să dăm doar câteva exemple

Reporter: Au trecut doar şapte ani de atunci, dar percepţia publică s-a schimbat enorm. Care sunt cauzele aceste schimbări? De ce s-a produs această schimbare?

Vasile Dâncu: Statutul Clujului a fost mereu propus din afară, dar clujenii nu au reuşit să meargă până la capăt ca să confirme acest statut. Au votat doar emoţional, nu s-au deschis unei palete mai largi de opţiuni. O comunitate modernă nu poate vota doar cu referire la pericole imaginare: vin sau nu vin ungurii să ne fure prunii din Ardeal sau te votăm pentru că ai pus mâna pe Biblie la televizor şi ai jurat că nu o să faci alianţa cu ungurii. Culmea, după ce juri asta, nimeni nu observă că ai minţit şi te votează din nou masiv. Din păcate, clujenii s-au adunat timp de douăzeci de ani să voteze doar contra a ceva, nu au reuşit să depăşească momentele de frică sau de resentiment. O comunitate care se adună să voteze pentru, care îşi alege un proiect, iar apoi îl urmează, e o comunitate care a depăşit un stadiu important al dezvoltării. Atracţia pentru populism i-a dezamăgit pe mulţi intelctuali care vroiau să se arunce în lupte politice. Spaţiul public de astăzi este golit de personalităţi, iar, după ce DNA a dat o raită prin instituţii, se poate spune că electoratul nu are propuneri care să ducă la o competiţie reală, de proiecte. Cred că viitoarea criză a Clujului va fi criza de lideri.

R: În doar patru ani (până în decembrie 2008, când a fost ales premier), de la Boc – speranţa reformatoare (cel puţin ca percepţie a unora, mulţi, puţini) s-a ajuns în situaţia ciudată în care clujenii sunt huliţi de sudişti. Ca să dăm doar un exemplu, dacă un şofer cu numere de Cluj e zărit în trafic în Bucureşti, ceilalţi şoferi, cel mai probabil, o să-i strige pe geam “Bă, ia-l acasă!”. Iar situaţia e una cât se poate de reală - o transformare uriaşă.

VD. În ultimii ani, PDL a acţionat politic, local şi naţional, fără adversari politici veritabili. PSD se luptă doar intern, iar Parlamentul a fost aproape redus la tăcere după bătălia dată la suspendarea lui Băsescu. Lipsa de soluţii a PDL l-a dus pe Emil Boc într-un post la Bucureşti pe care nu cred că şi-l dorea. Criza şi lipsa unei echipe, lipsa de experienţă executivă la nivel naţional l-au decredibilizat. În plus, Emil Boc a fost lipsit de ajutorul unui expert de strategie politică şi de sfaturile unui adevărat specialist în comunicare publică. A intrat în capcana comunicării contra-curent, mărind contrastele şi aşteptând mereu ca rezultatele să infirme criticile. Acest lucru este o mare naivitate, realitatea specială este un produs al percepţiei. Clujenii au mers, cel puţin până în 2010, în contrasens cu opinia publică, alături de fostul lor păstor. Eram şocat să văd că 80% dintre români spuneau că ţara merge într-o direcţie greşită, iar la Cluj 60% ziceau că ţara merge într-o direcţie bună. Era şi o mică meschinărie la mijloc: toate lumea spunea că nu ne interesează calitatea guvernării, important este că vin bani la Cluj. E adevărat, poate au venit mai mulţi, dar acum trebuie să-i decontăm public, în fata ţării.

R.Odată cu erodarea imaginii lui Boc s-a produs şi erodarea a ceea ce înseamnă peste munţi imaginea Ardealului?

VD. Ardealul este o aspiraţie pentru cei de peste munţi, ardelenii vor rămâne respectaţi. Nu noi am creat contrastul cu miticii, cei din vechiul regat au inventat asta, pentru că sunt destul de deştepţi să înţeleagă ce este bine şi ce e rău. Cel puţin faţă de noi sunt mult mai rapizi în gândire. Ei şi-au pus eticheta de mitici, nu noi, ei au ales să aibă mai multă încredere în noi, în anumite situaţii. De aceea, cred că ar trebui ca şi noi să fim mai ponderaţi când scoatem pieptul înainte, să nu ne sară bumbii de la pieptar. Ideea asta de superioritate nu ne foloseşte la nimic, am văzut că nu am reuşit să ne ridicăm la nivelul acestei aşteptări naţionale decât în anumite momente. Ea nu a devenit un stil de viaţă.

R. Există diferenţe de percepţie a scandalurilor de corupţie de la Cluj între ardeleni şi regăţeni?

VD. Da, dar nu esenţială. România e destul de omogenă, iar defectele se iau uşor. Corupţia este privită ambiguu. Pe de o parte, capitalul de relaţii personale este considerat ca fiind legitim a fi folosit pentru a rezolva diferite treburi, pe de altă parte când e vorba despre alţii acelaşi comportament este etichetat drept corupţie. Zilele acestea am făcut nişte studii şi am observat, totuşi, o diferenţă care m-a întristat mai tare: în comparaţie cu vechiul regat, ardelenii (vreo 30% care spun că au dat mită la instituţii) spun că s-a rezolvat problema într-o proporţie mai mare decât dincolo. Adică şi în Ardeal se ia mită, doar că ai noştri corupţi sunt mai parolişti. Mai bine ne lăsăm de comparaţii! Cum spuneam înainte, ideea de excelenţă trebuie să devină o aspiraţie a noastră de zi cu zi, nu una asumată şmechereşte, prin comparaţie. Acesta este proiectul meu de viitor, pe care o să-l propun clujenilor prin proiectul de media pe care îl înfiripăm acum.

R. În ’38, Maniu era dezamăgit că în loc să ardelenizăm bancanii, ne balcanizăm noi înşine. Pare iarăşi actuală această dezamăgire. Începem să avem şi noi, ardelenii, aceleaşi priorităţi, uneori derizorii, sau am fost mereu aşa şi ne-am ascuns defectele sub o anumită ocoşenie?

VD. Este un pic exagerat să spunem că ne balcanizăm - ne lăsăm conduşi de alţii prea uşor. Nu mai avem spirit critic, credem că ticăloşia a învins definitiv şi nu mai are sens să luptăm. Nu suntem balcanici, dar cred că am devenit un pic prea laşi şi delăsători. Punem braţele în şolduri şi ridicăm din umeri: Noa, ce să faci? În fiecare moment ai ce face, nu trebuie să accepţi orice doar pentru că ai senzaţia că eşti singur. Rădăcinile noastre sunt sănătoase, sunt legate de Imperiu şi de Europa, de o civilizaţie superioară. Am intrat şi noi în castele, chiar dacă doar ca simpli servitori sau doar la bucătărie şi în grajduri. Am avut şcoli şi ne-am luptat să devenim o naţiune mai mult ca alţii. Noi am avut trei secole de societate civilă care s-a luptat pentru limbă şi statut, s-a luptat să intre în oraşe, am învăţat ungureşte şi nemţeşte ca să intrăm în slujbe.

R. Ca analist politic, cum explicaţi faptul că acţiunile DNA din ultima perioadă – din preajma vizitei preşedintelui la Berlin – au loc cu preponderenţă în Ardeal – fieful PDL? Cât de riscantă e o analogie între vizită la Berlin şi acţiunile procurorilor?

VD. Cunoscând bine ţara, ştiu că probabil (nu vreau să generalizez, totuşi) se poate aresta aproape orice primar de mare oraş. Sigur, de la început, la noi s-a arestat primul judecător (Burzo), primii jurnalişti etc. Nu cred că suntem mai corupţi ca alţii, dar nu este corect să ne explicăm asta prin teoria conspiraţiei. Procurorii DNA îşi fac datoria, nu cred că tot ce face justiţia este dictat politic, cu toate păcatele aferente. Haideţi să privim invers: La Cluj funcţionează instituţiile, indiferent de cine este vorba. Dacă DNA nu şi-ar face datoria ar fi mai bine? Faptul că ne-ar fi plăcut să nu se întâmple asta la Cluj poate fi doar o dorinţă.

R. Ultimele scandaluri de corupţie au pus Clujul pe o hartă urâtă a României, ne-au arătat că avem cam aceleaşi metehne. Va conta, pe termen lung, acţiunea DNA la Cluj?

VD. Acţiunea DNA ar trebui transformată într-un moment de referinţă pentru noi: să recunoaştem că suntem în criză şi să acţionăm ca atare. O criză de proiect, dar şi o criză de identitate. Am scris de mai multe ori despre criza identităţii clujene. De fiecare dată am fost apelat apoi de foarte mulţi oameni care mi-au dat dreptate – ca urmare, nimeni nu face nimic. Suntem fragmentaţi, împărţiţi pe găşti. Am propus la un moment dat să încercăm să scriem, negociind, o istorie a Clujului. Ar fi un punct de pornire de a reface o comunitate tristă, lipsită de solidaritate. Am vorbit în pustiu. Am propus un proiect politic ”Marea împăcare”, în 2004, ce era aproape să reuşească dacă nu ar fi fost ipocrizia unor clujeni, dar mai ales contribuţia şefilor din PSD Bucureşti, care se temeau să nu câştige Ioan Rus forţă în partid. Am început acum un grup de presă care să reprezinte Transilvania, cu Arpad Paszkany şi alţi prieteni, dar mulţi gureşi şi hiene au sărit să spună că avem nu ştiu ce interese obscure. Acest lucru mă mobilizează acum şi mai tare şi trag nădejde că acest duş rece ne va uni, nu ne va dezbina mai tare. Prin intermediul grupului Transilvania Media Grup voi încerca să-i adun în jurul unui proiect de comunicare pe toţi cei care simt că e necesar să schimbăm această situaţie.

R. Vom putea repara deficitul de imagine? Dacă da, în câtă vreme? Şi care ar fi instrumentele?

VD. Noi, ardelenii, nu trebuie să ne ascundem, din contră, trebuie să trecem la acţiune. Nu am obosit şi nu voi obosi niciodată în a încerca să adun această comunitate în jurul unui proiect. În primul rând însă trebuie să ne adunăm un grup cât se poate de mare de intelectuali şi să facem un diagnostic al situaţiei, să înţelegem de ce am ajuns aici. Să înţelegem că în multe puncte cheie avem oameni care caută să se hrănească din conflice, să-şi alimenteze imaginea şi ideea de utilitate din fragmentarea comunităţii. Sigur, nu vor reuşi dacă un asemenea proiect va fi o şuşă, cum se fac foarte multe în Cluj. Sper să nu se facă aşa cum s-a lucrat la brandul Clujului, unde a venit o firmă din Bucureşti, care a cheltuit (cred!) câteva sute de mii de euro din fonduri europene, pentru a face proiectul de brand al oraşului .... După ample proceduri, a rezultat … plagierea proiectul meu din campania lui Ioan Rus: Inimi lângă inima Transilvaniei. Mă rog, modificat un pic, adică stricat.

R. Scandalurile din ultima vreme vor afecta imaginea Clujului de capitală culturală europeană în 2020? Sunt controlabile, ca efect, aceste pete în imaginea oraşului?

VD. Nu cred că proiectul că are prea mari şanse, este făcut prea birocratic. şi nu datorită corupţiei aduse la lumină de DNA. Cunosc bine bătălia Sibiului şi lupta noastră pentru imagine din perioada vizelor, a integrării în NATO şi a negocierilor pentru UE. Asociaţia clujenilor a fost influenţată de caracterul sectar al tuturor operelor, de solidaritatea din comunitate. E adevărat, s-au adus în asociaţie universităţile şi instituţiile culturale, dar la un asemenea război trebuie să participe toată comunitatea. Faptul că nu m-a întrebat nimeni niciodată, pe mine sau pe Ioan Rus - deşi am dat bătălii serioase de comunicare pentru România - ce credem despre o asemenea bătălie de comunicare şi imagine este scuzabil, e deja un stil. Să zicem că noi îl avem reprezentant acolo pe profesorul Vasile Puşcaş, dar alte atuuri importante ale oraşului nu sunt prezente: Bisericile comunităţii, organizaţiile etnice (cu unul sau doi artişti maghiari nu se face primăvara!), clujeni importanţi din diaspora, comunitatea germană de la noi care are legături puternice la Bruxelles, mai ales că ne vom lupta cu Timişoara. O bătălie, pentru a câştiga acest statut, trebuie dusă în fiecare zi şi cu toate forţele, cu foarte multe resurse. Trebuie să participe şi asociaţiile studenţeşti, agenţiile de publicitate, institutele de cercetare, marile branduri industriale ale Clujului. Din păcate, conceptul de cultură a fost înţeles restrâns, în sens instituţional şi birocratic, or conceptul european din cadrul acestui program este unul extensiv. Se referă la stiluri de viaţă, la modele existenţiale, la culturi instituţionale, se referă la identităţi şi comunicare, precum şi la practici cotidienie şi modalităţi specifice de vieţuire. Sper ca intenţia bună a organizatorilor să fie dublată şi de deschiderea pentru a repara această înţelegere unilaterală a conceptului de cultură.

DERANJ IN OLIMP?

2011-11-20T15:00:00.000-08:00

Un răspuns glumeț din tribună

Am scris un comentariu pe blog despre o situație din PSD fără să am bănuiala că va produce așa un deranj în Olimpul nostru de stânga. Deși mi-a venit ideea, nu i-am mai raspuns nici lui Adrian Nastase pentru nu am chef de nici o polemică.

In plus, când văd apetenta pentru a alimenta aceasta discutie a celor care sunt simpatizanții puterii sunt sigur că politcienilor de la guvernare le convine de minune să acopere scandalurile de coruptie recente, cu scandalurile inutile din PSD.

Nu polemizez cu Domnul Ion Iliescu, pentru ca este prea mare distanta de la simplu membru la Presedinte Executiv de Onoare, însă nu pot să nu mă întreb si să nu mă mir.

1. Chiar nu înțeleg de ce niste oameni cu experiența domnilor Iliescu și Nastase comentează ceea ce spune un biet ”spectator din tribună”, unul care nu e legitim să vorbească, unul care nu se pricepe? In tribună există un spațiu al libertății pe care oamenii îl folosesc așa cum vreau și, de regulă, arbitrii te sancționează dacă, în calitate de jucător, intri în dialog cu tribuna.

2. Eu nu am spus că trebuie dați afară din partid nici bătranii, nici Iliescu sau Năstase, nici măcar Geoană. Lui Ion Iliescu îi sunt dator pentru ca s-a opus ca să fiu eu dat afara de partid de vreo două ori, in urma unor schimburi de replici cu Domnia Sa iar unii pupincuristi au sărit repede să mă sanctioneze, deci cum era să propun a fi dat afară. Eu am analizat o situatie și am sugerat ca echipa de la conducere să-și facă programul, fără a se lăsa conduși din spate. Este asta rău, nu este normal ca Presedintele ales să conducă și apoi să raspundă pentru rezultate?

3. Mă rog, nu am spus niciodată că un partid serios este unul de 15%, nici alte lucruri care mi se pun în cârcă, dar ar fi culmea să cer dovezi. Nu i s-au dat nici coanei Leana dovezi, la Targoviste, de Crăciun, când le-a cerut, sunt sigur că Domnul Iliescu nu o să-mi dea mie, un deviationist veninos.

4. Nu înțeleg nici măcar cum se face că dacă tot mi se citează un text, comentatorii nu se referă decat la o presupusă intentie a mea, nu îmi sunt criticate argumentele. Nu cred că dețin adevărul absolut, pot greși ca orice om, dar chestiunea fundamentală a textului meu era următoarea: De ce câstigam alegerile și ramanem totusi in opozitie iar managemetul partidului cu toate generatiile la cârmă, cu unitatea monolitică în jurul părintilor fondatori, nu reuseste decat să se tot pregatească de momentul în care il vom da jos pe Băsescu? Ca Borcea, pentru Liga Campionilor. De ce este mereu subminată autoritatea liderului și echipei de conducere de către Presedintele de Onoare care duce o lupta de gherilla impotriva Presedintelui in exercitiu (Năstase ”arogant” si ”capitalist de cumetrie”, Geoană ”prostănac”, Ponta ”cârlan” si ”imatur”)? Asta este oare traducerea indemnului din textul Domnului Iliescu ” Forţa unui partid constă tocmai în unitatea militanţilor săi , în capacitatea de a îmbina experienţa şi pregătirea celor cu vechime în partid, cu elanul şi dorinţa de afirmare a celor tineri”?
Dar am promis că nu mă țin de polemici, deci renunț să mă întreb.

5. Un singur lucru mă mai mir: de ce Domnul Presedinte Ion Iliescu imi dedică, pentru prima dată în viața mea politică, un text. Olimpian, Domnia Sa se rezuma înainte să să mă expedieze cu două trei fraze în care se întreba în numele cui vorbesc. Acum însă Președintele de Onoare imi raspunde si nu cred că este pentru ca am devenit Cineva? Un motiv este poate faptul că am vorbit despre relația Domniei sale cu Istoria, dar aici mai bine nu încerca să se justifice. Istoria nu o voi scrie nici eu, dar nici Domnia sa.

Să fie deranjul acesta în Olimp doar pentru pricini ideologice sau poate chiar și Presedintelui de onoare a început să-i fie frică de faptul că Domnul procuror Victor Ponta ar fi în stare să facă nemerniciile propuse de Dâncu? Nici vorbă, ar spune unii!

Dar dacă totuși, sunt semne că vine vremea Republicii Procurorilor: unii taie acum capete prin primării PDL, iar Procurorul de la varful PSD ar putea să nu mai fie la fel de respectuos cu istoria partidului si o să-și aducă aminte că a luat bataie in Piata Universitații?
Cred că sunt insinuări veninoase, dar parcă poți să știi?

Mă gândesc totuși să nu lungim polemica pentru că Procurorul ar putea să se prevaleze de situatia de conflict și să ne dea roșu la amândoi beligerantii, adică și mie, și Dumneavoastră, Domnule Presedinte de Onoare, ca să păstrez metafora fotbalistică cu care m-a gratulat Domnul Adrian Năstase.

PS. In fine, în semn de detensionare să vă povestesc, Domnule Presedinte Ion Iliescu, o intâmplare văzută de mine in calitate de ”spectator din tribună” de a cărei morală nu sunt sigur, însă ar putea fi următoarea: nu luați de bună tot ce spun spectatorii, o să creadă lumea că sunteti nesigur, că vă este frică, de istorie sau de Comandantul suprem. Intîmplarea este autentică, ba chiar și reală și este la Cluj, de pe vechiul Ion Moina, de unde este si fotografia postată.

La un meci al Universității Cluj, dinainte de 1989, un spectator din tribună, aflat aproape de banca de rezerve, striga disperat: Bagă-l, mă, pe Boeru! Bagă-l, mă, pe Boeru! In repriza a doua, rezultatul fiind prost, spectatorul continua să strige din nou, la fiecare fază, cât îl țineau bojocii: bagă-l, mă, pe Boeru! Spre final, lucrul acesta se întâmplă, Boeru intră și la prima fază face un luft groaznic. Se aude voceacunoscută din tribună: De ce l-ai băgat pe Boeru, mă, imbecilulule?

O săptămână minunată!

Ultima bătălie a stângii: dărâmarea idolilor

2011-11-11T06:11:00.000-08:00

Nu știu dacă trebuie să-i fiu recunoscător sau nu lui Mircea Geoană pentru că m-a ajutat să mă las de politică sau, mai exact, să trec de la acțiune la analiză. Un rol mult mai comod și, poate, chiar mai potrivit pentru subsemnatul. Încerc acum să fiu ușor mai pragmatic în raționamentele pe care le fac, caut să schimb mai multe turnuri de observație, să înțeleg mai bine înainte de a judeca. Este un lucru pe care nu poți să-l faci atunci când ești în teren, când ești înfierbântat de competiție.
La începutul conflictului dintre Mircea Geoană și Victor Ponta am privit totul ca pe o fatalitate politică românească. Partidele sunt animale politice care își antrenează mereu instinctul de a sfâșia în interior atunci cînd nu au războaie externe. Am revăzut filmul în care Iliescu și Năstase îl împing spre lider la o decizie riscantă, apoi se retrag strategic și organizează judecata lui pentru pierderile suferite. Și eu am gândit la început în termenii clasici ai solidarității interne: un lider cu potențial trebuie ținut aproape de partid, el aduce voturi, coagulează simpatii. Modul în care se desfășoară bătălia mă convinge însă că nu este o tradițională execuție, ci ultima bătălie a stângii pentru a scăpa de umbrele trecutului.

Ion Iliescu reloaded
În aceste ultime săptămâni, Iliescu l-a atacat pe Ponta constant, retractând de fiecare dată și promovându-l pe Adrian Năstase ca și stadiul cel mai înalt al pesedismului. Chiar dacă acest lucru poate fi valabil pentru fostul Premier, este un calificativ doar pentru trecut și în nici un caz pentru viitor.
Format în anii cincizeci, anii de aur ai bolșevismului târziu din România, Iliescu l-a exterminat pe Ceaușescu și apoi a avut trei mandate de Președinte, timp în care singura lui preocupare a fost exercitarea puterii si dominației. A căutat să simuleze tot ceea ce se putea simula (inclusiv toleranța, acceptarea împăcarii cu Regele, a vorbit cu misticism despre dialog, iar atunci când nu a fost convingător, a adus hoarde de mineri care au delegitimat puternic partidul, în timp ce el și-a întărit astfel puterea și dominația.
PSD a fost timp de 20 de ani un partid al unui lider cu legitimitate trucată. O supunere oarbă la mitul lui Ion Iliescu, un amestec de spaimă și umilință: ce facem dacă pleacă Domnul Iliescu? El pleca și se întorcea mereu de la ușă. Din păcate, noi, în România, confundăm acest comportament cu forța unei personalități politice. Se prea poate să fie un simbol al forței, însă doar dacă vorbim despre o personalitate politică a Evului Mediu. Legitimitatea lui Iliescu s-a bazat pe focurile de armă pe care le-a comandat la Revoluție pentru că sângele vărsat oferă cea mai sigură sursă de legitimitate. A creat dușmanii democrației încă înainte ca ea, sărăcuța, să vină pe lume. Regele și partidele istorice, străinii, intelectualii sau studenții au devenit primele ținte ale echipei lui Ion Iliescu. A avut popularitate și putere legală, dar mereu i-a lipsit ceva: legitimitatea democratică, legitimitatea tehnocratică (vă amintiți vreo mare decizie?) și chiar ideologică, în măsura în care nu a adus nici o viziune privind ordinea viitorului și nua propus niciun proiect de societate.
A domnit, dar nu a luptat pentru nimic. Asemeni unui demiurg de birou a pronunțat emfatic cuvinte așteptând ca realitatea să-i urmeze vorbele, iar vorbele să se întrupeze. A vorbit despre corupție doar cât să-l înfunde pe Năstase, despre cauza românilor din teritoriile pierdute doar la evenimente oficiale, a vorbit despre muncitori, dar nu a căutat să facă nici un program de reconversie a industriei sau agriculturii la noua realitate economică și politică.
În schimb a fost atent ca fiecare lider care putea să apară, să rămână sub autoritatea lui. L-a trădat pe Năstase atunci când era în vârf și a reușit, cu răbdare, să-l scoată din circuit și, culmea, să-l păstreze nerevoltat în aria lui de prozeliți, într-o perfectă simbioză victimă-agresor. Adrian Năstase devenise foarte periculos, reușise o guvernare de succes și deci trebuia anihilat. Când l-a grațiat pe Miron Cosma și i-a distrus coaliția politică ce era câștigatoarea alegerilor, Adrian Năstase era deja scos de pe șină.

Un Iliescu puternic pentru un PSD slab
De fapt, când am ajuns în PSD mi-am dat seama că nu Iliescu este puternic, ci că partidul era foarte slab. Era slab pentru că avea oameni cuminți, disciplinați care se închinau camarilei lui Iliescu. Mulți erau speriați de lustrație și de alte lucruri, alții erau nostalgici, dar cei mai mulți erau oameni cuminți, unii specialiști buni din fostul regim, alții funcționari între două vârste care aveau o veritabilă sensibilitate de stânga. I-am văzut cum se bucurau când Iliescu a pierdut puterea și pleca agale de la Sala Palaltului: nu le venea să creadă, se uitau la cer, se uitau în stânga și în dreapta să vadă dacă nu sunt pe aproape supraveghetorii lui Nea Nelu.
Iliescu s-a pus de-a curmezișul tuturor deciziilor pe care partidul le lua, doar pentru a-și arăta puterea și a știrbi autoritatea celor care le propuneau, dar folosind mereu o tehnică perversă: îi lăsa pe ei să anunțe public decizia lor, le susține propunerile chiar prin vot, în schimb a doua zi era împotrivă și, de multe ori, lașitatea celor din jurul lui îi făcea jocul. Partidul a pierdut multe trenuri pe baza mofturilor lui Ion Iliescu. A reușit să păstreze partidul slab, pentru ca el să rămână puternic.
Partidul este de șapte ani în opoziție, dar Ion Iliescu nu are de ce să fie trist: nici un lider care i-a urmat nu a mai fost capabil să câștige funcția cea mai înaltă în stat și El a rămas unic, singurul învingător, restul pot să vină să-I pupe papucul.

Managementul prin frică: vigilența față de trădători și deviaționiști
Iliescu a condus mereu înfricoșând partidul de pericole imaginare și folosind tehnica bolșevică a vigilenței față de trădare: cine spune adevărul este trădător, dacă vrea alegeri libere în partid este CDR-ist, dacă vrea ca vicepreședinții să fie aleși, nu numiți, sigur este infiltrat de dușmanii politici. O altă metodă de control a fost acuza de deviaționism, etichetă care mi-a făcut onoarea să mi-o atribuie mie.
Partidul era mereu timorat, chiar și atunci când era puternic din punct de vedere electoral. Era mereu dependent de lumina care venea de la Tătucu. Guerrila lui Traian Băsescu a putut avea succes numai datorită faptului că PSD se mișca greu, oamenii nu puteau acționa independent.
Marea problemă a PSD a fost faptul că era mereu captiv al unui lider care a delegitimat orice formă de autoritate, rupând prin aceasta constant coloana vertebrală a unui partid de stânga care, altfel, ar fi putut face istorie mai mult decât a făcut. Doar trei ani, în perioada 2001-2003, partidul a fost liber de influența lui Iliescu (intrând sub autoritatea unui Adrian Năstase cuprins de entuziasmul schimbării), iar rezultatele pentru țară s-au văzut.

Mircea Geoană – primul care s-a speriat de libertatea de a decide

Mircea Geoană a fost primul care a aceptat să conducă un proiect de revoltă și, după ce a câștigat, nu a avut curajul să preia puterea cu autoritate, legitimitate avea. S-a speriat, a făcut un târg cu baronii locali, iar aceștia i l-au adus pe Iliescu din nou la conducere. În momentul în care el a crezut că Ion Iliescu l-ar putea ierta pentru că a adus un dram de democrație în partid și, mai ales, pentru că i-a contestat autoritatea, Mircea Geoană a pierdut totul, restul era doar o problemă de timp. Și-a trădat apoi prietenii, dar și pe cei care l-au transformat în lider.
A avut noroc să piardă în fața unui lider tînăr și nu să fie înjunghiat pe la spate de vreo manevră a vechii nomenclaturi, ținută de Iliescu în viață. În mod normal, după pierderea alegerilor, Mircea Geoană ar fi trebuit, oricum, să renunțe la președinția partidului și la orice altă funcție.

Victor Ponta- ultimul dintr-o serie veche sau primul dintr-o serie nouă?

Sunt solidar cu Victor Ponta nu pentru că, în toată această bătălie, si-a ales rolul de luptător si nu de negociator, ci pentru că am încredere în visul lui de schimbare. Uneori, poate l-am pritocit împreună, dar asta nu are mare importanță, el este prea mândru ca să ceară ajutorul. Nu a fost întotdeauna erou în lupta pe care a dus-o alături de noi, cu nomenclatura iliesciană, dar are timp să se achite de datoriile față de prieteni.
După ce l-a învins pe Geoană într-o luptă inegală, Ponta avea mare parte din gașca baronilor locali împotrivă, a ezitat și i-a făcut unele concesii lui Iliescu, dar câteva și lui Năstase, iar cei doi ajung să transmită că tânărul lider este imatur și că, de fapt, ei sunt cei care conduc partidul. Strategia le-a reușit într-o anumită măsură, cu toate că Ponta nu este naiv. Chiar dacă mă uimește cu cunoștintele sale despre istorie, o pasiune despre care spune că-l ajută și în politică, Victor nu a preluat însă tot limbajul și nici practicile decizionale ale celor mai vechi. Nu a scăpat nici el de ideologia victimizatoare conform căreia orice pesedist care nu îl înjură pe Băsescu de mamă, cu voce tare, este tradător pedelist, dar cred că el are timp să înțeleagă că cei care strigă cel mai tare s-ar putea să o facă pentru că este cea mai bună acoperire.
Însă cel mai important lucru este că noul Președinte PSD nu a uitat nimic din ce a promis la Congresul în care a fost ales, ba mai mult, din când în când își verifică lista de promisiuni, iar eu pot depune mărturie sub jurământ că așa este. A bifat deja câteva propmisiuni importante aflate pe lista sa, fără mare scandal, dar cu încăpățânare, și are determinarea de a nu renunța la niciuna. Partidul nu poate decât să aibă încredere în el, căci Victor Ponta este captiv, datorită vârstei. La vârsta lui nu are unde să se retragă, nu poate ieși la pensie, mai are vreo 30 de ani buni de politică. Cât privelte retragerea, poate da chiar un exemplu bun, pe care partidul nu l-a avut din partea lui Ion Iliescu, adică se poate retrage la timp pentru a deschide calea tineretului și reformei necesare la acel moment când se va produce.

Organizarea capcanei pentru Ponta

În ultimele zile nucleul celulei vechi de partid a întrevăzut o ocazie să-i dea lovitura de grație lui Victor Ponta. Au simțit că ordinea impusă în ultimii 7 ani de către Băsescu se delegitimează rapid, sub presiunea unor scandaluri de corupție. Imediat au întrevăzut posibilitatea revenirii la putere. O iluzorie ocazie pentru a reveni ”minunata lume veche”. Cea mai simplă luptă, fără adversari, doar cu niște mici capcane pentru necopții și imaturii de la conducerea PSD.
La început, toți am crezut că este vorba doar de doar insubordonarea lui Geoană, competiția cu Ponta și doar o luptă de rutină în care Vodă va tăia capul unui boier infidel. Am gândit pragmatic și aritmetic și am crezut că ar trebuie să terminăm cu excluderile și luptele interne. Dar am înțeles repede că miza nu este aici, iar Geoană este doar un pretext sau poate deveni o pierdere colaterală dintr-un război mult mai mare. Bătălia este pentru ca autoritatea lui Ponta să primească o ultimă lovitură, iar lumea veche să pozeze în loc de lume nouă.

Ultima bătălie a stângii, așa cum o știm acum

Poate fi ultima șanșă pentru PSD de a se redresa și de a reîncepe drumul reformei și modernizării. Este o ultimă șansă pentru un partid ca să-și apere liderul împotriva unui reflex cultural de a-l trăda mereu pe liderul partidului pentru unul care promite privilegii mai mari și parte mai mare din pradă.
Alegând lupta directă, fără compromisuri, sper că și Victor Ponta înțelege că este șansa lui de a rupe tradiția nefericită a alegerii compromisurilor și umilinței, în locul luptei. O șansă pe care, în 2005, a avut-o Adrian Năstase, dar i-a dat cu piciorul. În acel moment, când forța motrice a schimbării l-a dorit pe Năstase drept contracandidat la Iliescu, iar Năstase a refuzat, acesta din urmă a pierdut cel mai bun prilej de a deveni liderul providențial, iar partidul a pierdut o șansă importantă.
Capcana pentru Ponta ar fi să se bucure cu o victorie facilă împotriva lui Mircea Geoană. Asta se va obține ușor, dar nu asta este miza. Marea capcană ar fi să se facă frate de cruce cu umbrele trecutului și cu cei care dezonorează partidul sau să amâne bătălia cu cei care au încercat acum să-l arate ca lider imatur, slab, șovăielnic, numai bun de trădat.

Bătălia pentru a da jos tablourile de pe pereți

Este o mare bătălie pentru Ponta, dar nu este doar războiul lui. Sigur, în bătălia internă îl pot ajuta doar cei care sunt în funcții de conducere la PSD, dar războiul are o altă miză. Este războiul pesediștilor care au sperat mereu că va ieși ceva măreț din marile decizii ale unui sistem politic rămas în picioare de două decenii.
Nu știu dacă războiul lui Ponta este lupta pentru modernizarea instituțiilor, cum a scris cineva, dar este o luptă în care pesediștii își pot recâștiga demnitatea. Pot da dovadă că s-au eliberat de frică și pot duce viitoarele lupte politice cu capul sus. Ar putea chiar reveni într-un spațiu politic de unde au fost excluși din cauza greșelilor majore ale liderilor, a lipsei de gândire strategică sau pe fondul orgoliilor unei oligarhii care a început schimbarea prin împușcarea lui Ceaușescu în ziua de Crăciun. Și Nastase, dar și Geoană au câștigat bătălii, dar nu au avut curajul să dea jos tabloul de pe perete. Această luptă a fost mai grea decât luptele cu Băsescu sau cu Alianța DA.

Nu știu ce poate face Ponta după ce va câștiga acest război, ar putea avea și el o Pasada a lui, dar cred că acum merită să fie sprijinit de către cei care nu vor mai suporta umilința de a vedea aceleași tablouri ale trecutului pe pereți. Pesediștii pragmatici trebuie să facă un pic de istorie recentă și să înțeleagă că alternanța automată la putere nu mai este regula; a fost până în 2005. De acolo încolo ceva s-a rupt și nu doar Traian Băsescu cele care a blocat PSD. Traian Băsescu s-a bazat, chiar și atunci când a călcat peste reguli și cutume, pe o anumită ilegitimitate a PSD care nu se putea desprinde de trecut, care purta un balast istoric, o vină pe care deja majoritatea pesediștilor nu au de ce s-o împărtășească cu Iliescu and co. Erau prea tineri, erau în altă parte sau nu au decis ei când s-a tras la Revoluție, când a fost calcată în picioare Piata Universității, când au venit minerii să planteze trandafiri.

Aceasta nu este o capcană pentru Ponta, el are două căi de ieșire din această luptă

Cei care spun că Ponta este învins în ideea în care nu are altă șansă decât să își dea demisia pentru că pierde parlamentari și este belit apoi de sfinții partidului, nu au dreptate. Dacă Ponta este destul de hotărât să mergă până la capăt, el are două variante câștigătoare. Aș putea spune chiar că are un win-win perfect. Îl elimină pe Geoană, apoi merge mai departe cu schimbarea conducerii și reformează partidul. Dacă pierde în luptă, dar le lasă corabia coșcovită vechilor figuri, aceasta se va scufunda în șase luni. Pe noua lui corabie se vor duce toți care visează la un partid modern al stângii, fără toate tarele celor douăzeci de ani de democrație împleticită. Iliescu sau Năstase au tot amenințat cu plecarea, și-au făcut chiar bagajele de câteva ori, dar Ponta este obligat să lupte pînă la capăt și asta înseamnă chiar această variantă extremă. Varianta win-win se realizează cu o singură condiție: să uite tot ce a învățat în acești 10 ani de pesedism, să fie egal cu sine și să meargă înainte.

Semnele timpului. O lume care se prăbuseste si dărâmarea idolilor

Pe Victor Ponta îl ajută conjunctura politică generală, semnele timpului care ne spun că sistemul politic românesc se prăbușeste. În aceste zile o lume se dărâmă, un sistem de autoritate se face țăndări și România are șanse să iasă din acest model al politicii oligarhice, ale partidelor-stat care s-au succedat la putere. Cei care vor rămâne agățați de corabia partidelor, se vor scufunda odată cu lumea veche. Din această bulversare totală se poate naște o nouă clasă politică pe scheletul celor care astăzi vor avea curaj și nu se vor mai lega cu lanțuri de scaune. Oamenii așteaptă - și dinspre stânga, dar și dinspre dreapta - o schimbare, așteaptă oameni care să se gândească la un proiect colectiv. Ura lui Năstase față de Băsescu, a lui Iliescu față de Geoană, a lui Băsescu față de Tăriceanu șamd. nu mai pot reprezenta combustibilul necesar pentru ca motorul politic al României să poată duce România înainte. Trebuie un proiect de societate, o nouă atitudine, un alt tip de dedicare pentru interesul public. Nici premierul, nici miniștrii, nici primarii nu vor mai fi proprietarii bugetelor pe care le administrează, iar busola interesului colectiv va trebui să ghideze acțiunea politică. Acum, în furtună, nu mai este timp pentru adaptare. Am avut douăzeci de ani, dar am tras de timp conteplându-ne liderii narcisiști și, sperând la victorii facile sau la alternanța automată la putere, partidele au calărit bugetele comunităților și bugetul statului așa cum au vrut. Cred că în mare măsură aceste lucruri nu vor mai fi posibile.
Pentru a păși învingători în noua lume, pesediștii ar trebui să treacă la dărâmarea idolilor. Dacă Ponta nu va fi sprijinit de o majoritate consistentă, el poate oricum duce lupta mai departe. Dacă va fi o majoriate conservatoare ea va pierde oricum,
va fi îngropată sub dărâmături.

Victor Ponta trebuie așadar să nu rateze ocazia de a fi primul dintr-o nouă serie, nu ultimul dintr-o serie veche. El știe că în Marsul cel Lung au pornit 90.000, au ajuns 7.000, dar au învins.

Bibliografie
Psalmul 135:15-18 “Idolii neamurilor sunt din argint şi aur, sunt lucrarea mâinilor omeneşti. Au gură, dar nu pot grăi, au ochi, dar nu pot vedea, au urechi,dar nu aud, au nas, dar nu au suflare în nările lor. Asemenea lor sunt şi cei care i-au întocmit, toţi cei ce se încred în ei.”

Fotbalul ca o ciumă

2011-11-03T07:46:00.000-07:00

Fotbalul este o ciumă emoțională, spunea un sociolog francez într-o lucrare recentă și acest lucru se verifică și în societatea românească. Cu toate că performanțele echipei naționale a României sunt tot mai modeste, pasiunea pentru fotbal este de nestins. Românii se îndepărtează de stadioane, dar găsesc alte modalități pentru a sta în legătură cu evenimentele fotbalistice. Pasiunea pentru fotbal este atât de puternică și pentru faptul că este o pasiune care presupune comportamente de schimb social, de participare comună și expresie identitară.
Cu toate că peste 60% dintre români au o părere proastă sau foarte proastă despre fotbalul din România, există mai mulți pasionați de fotbal în 2011 decât în urmă cu 2 ani de zile, conform unei anchete sociologice realizate de Institutul Român pentru Evaluare și Strategie. În noiembrie 2011, 42% dintre respondenți declară că sunt pasionați de fotbal, în timp ce, în septembrie 2009, procentul acestora era de 34%.
Dintre cei care sunt pasionați de fotbal, 83% declară că au cu cine împărtăși această pasiune (cu prieteni, membri ai familiei sau alte persoane apropiate. 65% dintre persoanele intervievate, fie că sunt sau nu pasionate de fotbal, urmăresc meciuri la televizor, câte 19% la radio și pe stadion, în timp ce 16% urmăresc meciuri și pe internet.
6 din 10 români nu merg niciodată pe stadion. 3% merg la meciuri de mai multe ori în timpul unei luni de zile, în timp ce 12% merg pe stadion de câteva ori pe an, iar 22% mai rar decât atât. 6% dintre respondenți au fost pe stadion în ultima săptămână, 7% în ultima lună, 9% în utlimele 6 luni, 8% în ultimul an, 7% în ultimii doi ani, 5% în ultimii 5 ani, în timp ce pentru 24% dintre aceştia a trecut mai mult de 5 ani. 28% dintre respondenţi nu au fost niciodată pe stadion.
Cei mai mulți români se informează despre fotbal de la televizor - în proporție de 85%, în timp ce din discuții cu prietenii se informează 63%, din presa scrisă 42%, de la radio 34%, de pe internet 25%, iar din alte surse 17%.

Steaua este ”regina balului”. Becali - înger și demon. Hagi, încă rege.
Steaua este echipa românească preferată a celor mai mulți români. Din totalul acestora, ea este preferată de 39%, în timp ce din, totalul acelora care au o echipă de fotbal preferată, o susțin 46%. 14% dintre cei care au o echipă preferată de fotbal din țară susțin Dinamo, 7% Rapid, 5% Universitatea Craiova, alte echipe întrunind mai puține mențiuni. Preferințele suporterilor nu par a se fi schimbat semnificativ din anul 2009.
45% dintre respondenți au un fotbalist român preferat; dintre aceștia, 22% îl nominalizează pe Gică Hagi, 21% pe Adrian Mutu, în timp ce Cristian Chivu este preferatul a 10% dintre aceștia. Sunt menționați și Gabriel Torje (7%), Bănel Nicoliță (6%), Ionel Dănciulescu (4%), Ciprian Tătărușanu (3%), Gică Popescu (2%) și Mirel Rădoi (2%), restul fotbaliștilor amintiți întrunind în jurul a câte 1% dintre mențiuni.

Fotbalul internațional – un loc de refugiu pentru pasionați
Circa o treime dintre respondenți au un fotbalist preferat din fotbalul internațional. Lionel Messi se dovedește a fi cel mai popular fotbalist străin printre români, întrunind jumătate din mențiunile persoanelor care au o asemenea preferință. Alți fotbaliși care au fani printre români sunt Cristiano Ronaldo (17%), Ronaldinho (5%), Maradona (3%), David Beckham (3%), Kaka (3%), Pelé (2%) sau Wayne Rooney (2%). Aceștia nu îi uită nici pe Adrian Mutu (3%) sau Cristian Chivu (1%).
47% dintre respondenți urmăresc meciurile din fotbalul internațional. În topul preferințelor pentru campionate din alte țări se află Campionatul Spaniei – 39%, cel al Italiei – 15%, al Angliei – 12% și al Germaniei – 6%.
Unul din 3 români are un club internațional de fotbal preferat; echipa care se bucură de cei mai mulți fani în România este FC Barcelona – nominalizată de 42% dintre respondenți. Această echipă devine net mai populară în ultimii doi ani, în 2009 fiind nominalizată doar de 29% dintre persoanele care au un club de fotbal preferat din altă țară decât România. În același timp, Real Madrid pierde din fani, fiind menționată de 19% (în comparație cu 25% în 2009). Alte echipe populare sunt Manchester United (9%), Inter Milano (8%) și AC Milan (5%).

Fotbalul românesc – la fel de corupt ca și societatea
83% dintre români sunt la curent cu arestările unor arbitri și ale unor conducători de cluburi din ultima perioadă. Dintre aceștia, 80% consideră că există meciuri trucate în Liga I a fotbalului românesc. Toti oamenii din fotbal sunt văzuți drept vinovați de către 46% dintre cei care consideră că se truchează meciuri în Liga 1. 21% îi consideră vinovați pe finanțatori și pe patroni, alți 17% pe conducătorii de cluburi, în timp ce 8% consideră că vina este a arbitrilor.
Mai mult de trei sferturi dintre români cred că există echipe de fotbal care sunt ajutate de arbitri în meciurile din campionatul intern. Steaua și Dinamo sunt nominalizate în măsură aproape egală (câte 20%) drept echipele pe care arbitrii le ajută, 41% dintre respondenți declară că nu știu care echipe sunt ajutate de arbitri.
De scandalul „Valiza” au auzit 85% dintre respondenți. Gigi Becali este văzut drept vinovat de 44% dintre respondenții care au auzit de acest scandal, drept nevinovat de 38%, în timp ce 18% dintre aceștia nu știu ce să creadă.

Îngerii cazuți ai fotbalului .....și alte personaje
91% dintre români au auzit de Dumitru Dragomir; dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în el 13%, în timp ce 78% dintre ei au puțină sau foarte puțină încredere în acest personaj.
Aceeași proporție dintre respondenți au auzit de Mircea Sandu, acesta bucurându-se de același nivel de încredere precum Dumitru Dragomir.
De Ionuț Lupescu au auzit 87% dintre români; 40% dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în acesta, în timp ce 50% au puțină sau foarte puțină încredere.
Ion Crăciunescu este cunoscut de 79% dintre români; dintre aceștia, 46% au multă sau foarte multă încredere în acesta, în timp ce 44% au puțină sau foarte puțină încredere.
De Vasile Avram au auzit 54% dintre români – acesta bucurându-se de multă sau foarte multă încredere din partea a 8% dintre aceștia, 82% acordându-i puțină sau foarte puțină încredere.
Gigi Becali este cunoscut de majoritatea românilor; se bucură de multă sau foarte multă încredere din partea a 34% dintre aceștia și de puțină sau foarte puțină încredere din partea a 61%.
De Cristian Borcea au auzit 92% dintre români. 18% au mai degrabă multă încredere în acesta, în timp ce 75% tind să îi acorde puțină sau foarte puțină încredere.
Nicolae Badea este cunoscut de 63% dintre respondenți; 23% au multă sau foarte multă încredere în acesta, iar 67% au puțină sau foarte puțină încredere în același personaj.
De George Copos au auzit 93% dintre români; 19% au mai degrabă multă încredere, iar 74% au mai degrabă puțină încredere în acesta.
Arpad Paszkany este cunoscut de 52% dintre respondenți. Dintre aceștia au multă sau foarte multă încredere în omul de afaceri 34%, iar 59% au puțină sau foarte puțină încredere.
De Adrian Mititelu au auzit 77% dintre români – 17% au multă încredere în acesta, iar 74% au mai degrabă puțină încredere în acest personaj.
Marian Iancu este cunoscut de 64% dintre respondenți, dintre care au mai degrabă multă încredere în el 25%, iar 69% au mai degrabă puțină încredere în acesta.
De Marius Stan au auzit jumătate dintre români; 37% au multă încredere în acesta, iar 55% au puțină încredere.
Cei mai respectați oameni din administrarea fotbalului românesc sunt Gigi Becali (17%) și Gică Hagi (15%). Aceștia sunt urmați de Gică Popescu, cu 4% dintre mențiuni, Mircea Lucescu (3%) și Cristian Borcea și Ionuț Lupescu cu câte 2%, în timp ce multe alte nume sunt menționate în proporție mai scăzută.
Cu toate că este și cel mai respectat om din fotbalul românesc, Gigi Becali este văzut și drept omul care face de rușine fotbalul românesc, întrunind cel mai mare număr de mențiuni – 19%. Acesta este urmat de Mircea Sandu (8%), Dumitru Dragomir (6%), Adrian Mutu (3%) și de Adrian Mititelu (2%).

Reduta de la Ploiești
83% dintre respondenți au auzit de întreruperea meciului de fotbal dintre Petrolul Ploiești și Steaua. Dintre aceștia, cei mai mulți consideră că arbitrul a procedat corect (82%), 11% cred că nu a procedat corect, iar 7% nu știu dacă a procedat bine sau nu.
Suporterii sunt văzuți drept vinovați de către 34% dintre respondenții care au auzit de acest eveniment, în timp ce 24% consideră că de vină sunt firmele de pază angajate, 20% că este vina forțelor de ordine, iar 12% că este vina clubului organizator.
72% dintre respondenți consideră că mediatizarea unor declarații violente ale conducătorilor de club incită violențele spectatorilor, iar doar 16% consideră că acest lucru nu incită violențe.
Suporterii Dinamo și Steaua sunt văzuți drept violenți de cei mai mulți români – 22%, respectiv 21%. Aceștia sunt urmați de de suporterii Petrolul Ploiești (8%) și de suporterii Rapid (6%).

Jurnaliști și comentatori la curtea regelui fotbal
Doar 17% dintre intervievați au un jurnalist sportiv preferat; dintre cei care totuși răspuns afirmativ la această întrebare, 34% îl numesc pe Cristian Țopescu- un fost jurnalist, 16% pe Cristian Tolontan, iar 15% pe Ovidiu Ioanițoaia. Horia Ivanovici este menționat de către 5% dintre respondenți, în timp ce Dumitru Graur, Radu Naum, Ilie Dobre și Ion Chirilă întrunesc, fiecare, câte 3% dintre mențiunile respondenților.
22% dintre români declară că obișnuiesc să citească un ziar de sport, în topul preferințelor aflându-se Gazeta Sporturilor (57%), Pro Sport (24%) și Sportul (16%).
5 din 10 români urmăresc un canal de televiziune de sport. Cele mai vizionate astfel de canale sunt Sport.ro – 27%, Digi Sport – 24%, GSP TV – 20%, Eurosport – 14% și Dolce Sport – 10%.

Analize și comentarii
Suporterii Stelei, cei ai Rapidului și cei ai Universității Craiova urmăresc în cea mai mică măsură meciurile din fotbalul internațional (48,5%, 52,6% respectiv 57,6%), iar în cea mai mare măsură aceste meciuri sunt urmărite de suporterii echipelor CFR Cluj (76,7%), FC Timișoara (73,3%) și Dinamo (69,9%).
Cel mai convinși că există meciuri trucate în Liga I sunt susținătorii Rapidului (94,3%), iar cel mai puțin convinși sunt susținătorii Stelei (77,4%).
Suporterii echipei CFR Cluj consideră în mai mare măsură că vinovați pentru meciurile trucate din Liga I sunt patronii și finanțatorii cluburilor de fotbal. Susținătorii altor echipe îi învinovățesc pe toți oamenii din fotbal de acest lucru.
Scandalul „Valiza”, în care este implicat patronul Stelei, este cunoscut (”recunoscut)” în cea mai mare măsură de suporterii CFR-ului, iar în cea mai mică măsură de susținătorii Stelei.
Suporterii Stelei sunt cei care îl apreciază în cea mai mare măsură pe Gigi Becali , susținătorii lui Dinamo îl respectă cel mai mult pe Cristian Borcea, iar suporterii CFR-ului îl apreciază pe Arpad Paszkany.
Gigi Becali este considerat omul care face de rușine fotbalul românesc de către majoritatea susținătorilor echipelor, însă în cea mai mare măsură de către cei ai echipei CFR Cluj.

Unde clocotesc pasiunile
Pasionați de fotbal sunt în mai mare măsură bărbații (63,2%) decât femeile (21,4%), persoanele mai în vârstă decât tinerii și cei cu studii superioare decât cei cu studii elementare. De asemenea, fotbalul este o pasiune în mai mare măsură pentru cei din sudul țării (44%) decât pentru locuitorii Moldovei (37,3%).
Femeile au o părere mai bună despre fotbalul din România decât bărbații. Tot o părere mai bună au tinerii (între 18 și 35 de ani), persoanele cu studii elementare, persoanele din mediul rural și cei din Transilvania și Banat.
Fotbalul este urmărit la televizor în mai mare măsură de către bărbați și de persoanele mai în vârstă (peste 50 de ani).Aceleași categorii urmăresc meciurile de fotbal în mai mare măsură și la radio. Pe stadion și pe internet, în schimb, meciurile sunt urmărite în mai mare măsură de către tineri.
Bărbații se informează despre fotbal în mai mare măsură decât femeile de pe internet sau din presa scrisă, însă televizorul este folosit ca sursă de informare de către cele două categorii în măsuri echivalente.
Femeile susțin Steaua în mai mare măsură decât bărbații (52,9% vs. 38,2%). Tot în mai mare măsură Steaua este susținută de către cei cu studii elementare și de către cei din Moldova. Transilvănenii și bănățenii țin în mai mare măsură cu CFR Cluj și cu FC Timișoara, în timp ce locuitorii din sudul țării își împart preferințele între Steaua, Rapid, Dinamo și Universitatea Craiova.

Pasiuni și vedete
Cei care se declară pasionați de fotbal au o părere mai proastă despre fotbalul românesc decât cei care nu se declară pasionați de acest sport.
Cei care nu sunt pasionați de sportul cu balonul rotund țin în mai mare măsură decât cei pasionați. Ultima categorie susține în mai mare măsură Dinamo, Rapid și CFR Cluj decât persoanele nepasionate.
Adrian Mutu și Gică Hagi sunt favoriții celor care nu sunt pasionați de fotbal, în timp ce printre preferințele pasionaților sunt menționați în mai mare măsură Bănel Nicoliță, Ionel Dănciulescu, Nicolae Dobrin, Gabriel Torje sau Dani Coman.
Jurnaliștii preferați ai celor pasionați de fotbal sunt Cristian Țopescu (24,4%),Cătălin Tolontan (21,1%), Ovidiu Ioanițoaia (19,4%) și Horia Ivanovici (7,2%), în timp ce persoanele care nu sunt pasionate de acest sport îl apreciază în măsură semnificativ mai mare pe Cristian Țopescu (54,4%).
Pasionații de fotbal citesc în mai mare măsură decât nepasionații Pro Sport, și în mai mică măsură, comparativ cu aceeași categorie, Gazeta Sporturilor.
Canalele de sport favorite al pasionaților de fotbal sunt Sport.ro (28,4%), Digi Sport (26,7%) și GSP TV (21,1%). Cei care nu se declară pasionați de fotbal urmăresc cel mai mult Sport.ro (25%), Eurosport (22,5%), Digi Sport (16,5%) și Dolce Sport (12,3%).

O Romanie în miniatură
Fotbalul este un univers românesc tipic. Perceput ca și corupt, cu zeii lui pentru o seară, cu saltimbanci și farseori cu care oamenii s-au obișnuit. Ca și în politică, la fotbal avem mai multe Românii. Ca și în viață pasionații de fotbal migrează spre Europa sau America de Sud, unde pot găsi o prestație a fotbaliștilor mai aproape de visul lor. Ca și în politică, absenteismul de pe stadioane este tot mai mare, iar violența tot mai accentuată. Rămân doar ziarele, televizorul, sau internetul ca să medieze legătura dintre suporteri și o mistuitoare pasiune. Defilarea la DNA a politicienilor a început a fi egalată doar de cea a oamenilor de fotbal. Mai nou, investițiile publice în stadioane, făcute la prețuri de cost astronomice, încep să pună cătușe unor administratori ai bugetelor publice. Ca și în politică, arbitrii devin jucători, iar publicul a uitat să aplaude, s-a obișnuit să înjure pentru că simte că este tot mai spectator, tot mai puțin participant la un spectacol politic care lipsește. De fapt, publicul participă, își aduce contribuția directă, fără să-și dea seama, la un spectacol tot mai degradat și degradant.

Studiul a fost realizat telefonic, pe un eșantion de 1546 indivizi, reprezentativ la nivel național, cu o eroare maximă tolerată de ±2,5%.

Ires romanii si fotbalul consum_perceptii_atitudini_2011

View more presentations from iresibc

REGELE ȘI GOLANII

2011-10-26T06:11:00.000-07:00

Discursul Regelui în Parlamentul României a fost încă o ocazie de a revedea o societate aflată într-o derivă grozavă. Am văzut o Românie a simulacrului și ipocriziei maxime și un popor care nu a avut niciodată elită, dar a avut niște indivizi care de câteva secole se înghesuie să intre în fotografii de grup cu oameni excepționali pe care-i întâlnesc ocazional, inclusiv regi. Am constatat că una din vorbele Academicianului David Prodan, spusă înainte de a muri, este valabilă și azi: a trecut prea puțin timp, încă nu avem o națiune, trebuie să avem grijă. Sărbătorirea Regelului a fost o ocazie să vedem că avem o republică fără spirit republican și o fostă monarhie unde aristocrația nu a reușit să construiască instituții mai tari decât timpul.

Monarhia a adus pentru România o rază de speranță și un început de modernitate. În spiritul modestiei Regelui aș putea spune că a adus normalitatea. Politicienii au încercat să facă totul praf, chiar în perioada interbelică, inclusiv prin modul cum s-au folosit de regalitate. Discursul Regelui în Parlament a fost un eveniment inventat de Traian Băsescu care a verbalizat un lucru care a jignit regalitatea și fiindcă opinia publică a fost de partea celui mai slab, adică de cea a Regelui, liberalii au cautat o breșă pentru un atac la Băsescu.

Cei 90 de ani ai Regelui nu ar fi creat o mare emulație dacă Băsescu ar fi fost, cum era firesc, organizatorul ceremoniei. Dar dincolo de motivații, Regele merita un asemenea eveniment cu toate comentariile și analizele istorice pe care le putem face. Merita o sărbătoare pentru că ne-a arătat o imagine pe care unele generații nu au văzut-o și nici nu o vor mai vedea vreodată. Imaginea unei lumi apuse unde valorile nu sunt cuvinte și unde oamenii sunt cu adevărat purtători ai unor valori. Ființa unui rege este eterică, ea nu se vede, se intuiește. Regele a trecut prin Parlament și foarte puțini l-au văzut cu adevărat. O țară ca România deșteptată cu forța din sălbăticie în secolul 19 nu a ajuns încă să priceapă că regalitatea este o ordine suprapusă celei constituționale, că regalitatea nu guvernează, ci reprezintă ceea ce nu se vede: statul, națiunea și cele mai importante valori. Acestea sunt păstrate în lumea aproape metafizică a aristocrației, iar regii sunt slujitorii acestor valori.
O demostrație ne-a facut Regele în ziua în care a împlinit 90 de ani. Nu a vrut să o facă, dar un Rege arată mereu nordul moralității uitate, nu știe altceva, aceasta este misiunea lui. Înainte de discurs toți politrucii și analiștii s-au întrebat pe cine va distruge mesajul Regelui, pe cine va ataca? Unii își frecau mâinile gândindu-se la procentele pe care le vor pierde dușmanii lor politici. Dar ceea ce nu au înțeles ei este faptul că Regele nu este politician și nu va putea fi niciodată transformat în asta. Regele nu confundă statul cu partidul și nici chiar România cu regalitatea. El nu a vorbit despre instaurarea monarhiei și nici nu a revendicat ceva. El nu are aroganța baronilor locali care se cred stăpâni peste oameni; Regele și monarhia servesc poporul român. A fost educat să fie întruparea unor valori și nu știe să fie altfel, chiar dacă noi vrem să-l târâm în mocirla istoriei noastre. Poate că nu a fost destul de abil să negocieze cu politicienii într-un moment în care ne trădase toată lumea, iar marile puteri ne făcuseră cadou Rusiei, dar este o mare nemernicie să-l facem pe Rege țap ispășitor.

Discursul Regelui a fost un discurs normal pentru un rege. Un discurs care a spus ceea ce trebuia să spună. A transmis mesajul fără a mulțumi cuiva, fără a ataca pe nimeni. Ocupându-ma de discursuri, pot să mărturisesc că nu discursul a fost cel care m-a impresionat, ci Omul. A fost un discurs corect, rotund ca o perlă, dar nu strălucitor. A strălucit doar pentru că era ca un diamant aruncat în noroi, ca un diamant aruncat la porci, cum scrie în Biblie. A vorbit despre demnitate, despre morală, despre credință și despre suferință. De câte ori nu au mai auzit pereții Parlamentului cuvintele astea meșteșugite, spuse chiar cu dicție mai bună, dar fără să se înrădăcineze în suflet și voință? De data asta, cel care le-a spus într-o incantație, parcă venită din alte timpuri, era cel care era avizat să le spună. De aceea, pe mine m-a impresionat Omul, nu discursul. L-am văzut pe Rege singur, aproape absent, înconjurat de baroni locali și ciocoi de rit noi care se înghesuiau să-și facă poze cu telefonul în preajma Regelui. Avea mâinile sale lungi căzute firesc ca două aripi ale unui pescăruș obosit de pribegii lungi. Se uita peste acea lume pestriță care-l înconjura și nu se amesteca cu ei. Știa deja multe despre noi în cei 90 de ani de viață, poate mai multe decât noi înșine. Palmele sale mari erau parcă asemenea celor pe care le au țăranii români, chiar dacă Regele nu a lucrat niciodată pământul. Văzând naturalețea cu care acceptă această întoarcere acasă mi-am adus aminte despre niște albume cu fotografii ale Regelui din tinerețea sa, în care apărea în salopetă și plin de uleiuri lucrând sub un Rolls Royce moștenit de la bunicul lui. Nu a fost niciodată un rege războinic, a fost mai degrabă un rege inginer care, cred eu, a încercat să repare România, în timp ce unii furau pe partea cealaltă piese.
După discursul Regelui politicienii au ieșit să spună presei ce emoții au simțit și ce proști sunt adversarii lor politici. Cred că deja uitaseră discursul. Înconjurat de golani, Regele a părut mai strălucitor ca oricând.
Politica noastră a încercat să-și pună la rever o bijuterie, însă nu i-a ieșit. În fotografia de grup, s-a văzut doar coroana, nimic din ceea ce era în jur. Văzându-l cum se îndepărtează, am avut sentimentul că regii au destinul popoarelor lor. În cazul Regelui Mihai cred că se prefigurează destinul nostru european. Regele Mihai a pribegit prin lume peste 6 decenii, poporul său și-a început de câțiva ani pribegia prin Europa și nu știm dacă va mai găsi cărarea întoarcerii acasă.

Articol publicat în Q Magazine

Motorul politic gripat al României

2011-10-24T03:02:00.000-07:00

Una dintre întrebările cele mai importante pe care analiștii și le pun în timpuri de criză este dacă criza economică facilitează reformele sau nu. Sunt multe studii care au analizat dinamica unor economii în ultimele decenii, dar cele mai multe dintre ele arată că nu există o legătură destul de solidă între reforme și crizele economice. Mai degrabă crizele politice sunt cele care modifică structural, prin decizii mai curajoase, anumite stări de lucruri. Dar crizele politice sunt cauzate de cele mai multe ori de dinamica sistemului politic si nu de evoluții sociale sau economice la care politicienii nu găsesc raspunsuri sau au răspunsuri diferite. Sistemul politic românesc este de multă vreme blocat. Există un echilibru fragil în Parlament, menținut de universalul UDMR, un echilibru care este mai degrabă un blocaj care trimite deciziile deciziile majore doar la asumări de responsabilitate și ordonanțe guvernamentale, adică la o gravă amputare a democrației.
Un sistem politic blocat este unul care nu evoluează și care folosește toate resursele doar pentru propria funcționare. Lipsa de evoluție face imposibilă dezbaterea problemelor noi care apar, temele politicii devin mereu aceleași. Lupta politică este una de uzură și uneori competiția internă din partide determină în mai mare măsura temele de dezbatere decât probleme de urgență socială sau agendă publică.
Desensibilizarea la temele majore ale ingrijorării publice
Un sistem blocat nu reusește să asigure o dinamică socială și nici imaginea evoluției sistemului de care se pot lega diferite speranțe ale populației. Nu mai invoc aici încrederea în instituții, ajunsă la niste cote incredibil de scăzute. Voi aborda un alt aspect: al neliniștilor sociale, la care politica noastră nici măcar nu se gândește să caute răspunsuri.
Am realizat recent cu echipa IRES un studiu privind îngrijorările românilor, dar, deși presa a fost plină de dezbateri și analize, nici măcar o reacție politică nu am auzit și nici nu am observat măcar vreo remarcă de la cineva cu o funcție publică. Nici măcar opoziția politică nu a căutat să valorifice, măcar în discurs propagandistic, aceste lucru, semnul cel mai bun al unei desensibilizări totale la problemele opiniei publice. Printre cele mai mari îngrijorări ale românilor, în momentul de față, sunt nivelul corupției, salariile, sistemul de sănătate și prăpastia dintre oamenii bogați și cei săraci, în legătură cu care sunt îngrijorați peste 80% dintre respondenți. Aceste îngrijorări sunt urmate de cele privind sistemul de pensii, șomajul, poluarea sau starea mediului înconjurător. Raportându-se la situația economică a țării de dinainte de 1989, 27% dintre respondenți consideră că situația actuală este mai bună, 4% că aceasta este la fel, în timp ce 58% o văd pe cea prezentă drept ceva mai proastă sau mult mai proastă.
Politica nu-i ajută deloc pe oameni, nici măcar să-și creeze mici rezerve de optimism. Puține dintre aceste teme le găsim în zona discursurilor sau în cadrul inițiativelor legislative. Deși 83% dintre români își exprimă acordul cu afirmația „Cea mai mare problemă a țării o constituie clasa politică”, la fel 48% cu afirmația „Nu mai există nici o șansă pentru România, lucrurile vor merge din ce în ce mai rău”, optimismul este păstrat cu prețul evadării din realitate: 85% dintre românii care cred în Dumnezeu, adică peste 90%, se bazează în mare sau foarte mare măsură pe ajutorul divin atunci când au greutăți, iar 45% sunt de părere că lucrurile ar merge mai bine în România dacă liderii religioși s-ar implica în politică. Sigur, rolul valorilor creștine poate fi important, dar vedem o populație care este abandonată de un sistem politic blocat care parcă funcționează într-o altă realitate.
Recursul la imaginar
Ce face atunci politica, ce sens dă luptei pentru putere și competiției? În primul rând, politica se justifică prin lupta pentru anihilarea adversarului. Venirea la putere a echipei noastre este chezășia viitorului, ca să folosim o expresie a trecutului nu prea îndepărtat, acesta este raționamentul esențial. Dar cel mai simplu este ca bătălia totală să se dea pe teritoriul simbolicului, al imaginarului.
Un sistem politic blocat îi obligă pe cei din politică să caute mai degrabă să penetreze sistemul prin șmecherii, metafore mirobolante și retorică. O tentativă recentă de a depăși starea de lucruri și de a moderniza politica de dreapta ne dovedește acest lucru. Sebastian Lăzăroiu, sociolog cu experiență în cercetare empirică, nu în naratologie sau structuralism semiologic, a simțit că nu poate lansa o idee de schimbare decât prevestind, după tipul oracolului, ce o să se întâmple. A inventat-o pe Alba ca Zăpada ca metaforă, dar și ca pe una dintre modalitățile prin care PDL a cautat să ocupe cât mai multe spații politice, la început din teritoriul dreptei neoliberale care s-a unit cu stânga. Metafora a fost bine găsită, doar că este una feminină, iar românii nu se dau în vant după femei conducători. Bineînțeles, nici cei care urmau sa fie piticii (adică greii din PDL) nu au fost întrebați când li s-a distribuit acest rol, deci era normal să înceapă un conflict intern. Fiind un proiect al unor intelectuali, destul de utopiști, a început să intre în teritoriul politic al PDL și asta o să-i fie fatal proiectului. Chiar Boc a respins violent acest mod de a face politica pe spatele partidului condus de el. Era clar de la început: noua mișcare trebuia să prindă cheag pe teritoriul PDL și abia apoi să poată aduce oameni din afară. Proiectul, rebotezat Noua Republică, nu va ajunge, cred eu, la alegeri, datorită bătăliei interne, dar și datorită unor inconsecvențe ideologice. Vor fi obligați să fie o falangă intelectuală a dreptei conservatoare și aici nu au șanse să motiveze, să aducă voturi, să aibă o mare influență. Mișcarea are oameni valoroși, dar niciunul din ei nu este hârșit prin politică. Nu se pricep la gherilă politică și nici nu au abilitatea de a face coaliții. Sunt contestați de baronii PSD chiar și aunci când îl atacă pe Ponta și pe USL, acestea fiind subiecte mai simple de discurs, deci constituie un monopol al partidului.
Ca om de stânga, cred că dreapta are nevoie de o revigorare pentru binele României și pentru sănătatea dialogului politic, dar nu prea văd cum se poate produce acest lucru, pentru ca partidele aflate la guvernare nu se pot reforma. Dar diagnosticul este evident, niște intelectuali de dreapta au încercat să rezolve o problemă, dar le-a ramas doar teritoriul imaginarului ca disponibil.
Ritual si liturgie politică
Ritualul politic este foarte important ca spectacol al puterii. Inaugurarile și taierea de panglici sunt evenimente pozitive, singurele care nu conțin, decât implicit, rituri de confruntare. Orice proiect public este inaugurat pe bucăți, pentru ca să poată conține cât mai multe rituri subsecvente. Aeroportul din Cluj este inaugurat și reinaugurat în fiecare campanie, de câte ori se mai adaugă o parcare sau un depozit.
Drumurile și centurile de ocolire sunt însă evenimentele preferate, aici teatralizarea politicii edificatoare este cel mai ușor de pus în scenă. Am asistat în zilele trecute la un eveniment epocal, reinaugurarea pentru a nu știu câta oară a centurii de ocolire a Clujului (inaugurată cu toate că ea se va termina, totuși, în 2012). Ea a mai fost inaugurată în 4 decembrie 2009 (cu două zile înainte de alegerile prezidențiale) pentru a fi închisă trei zile mai târziu, a doua zi după vot. După cum scriu jurnaliștii locali - de fapt, unul singur, majoritatea nu au curajul - au urmat alte inaugurări în 2010 și în vara acestui an.
La acest eveniment, am asistat la o liturghie politică, un mod în care ministrul transporturilor îi dă lui Boc, în premieră (ce tare breaking news!) o veste bună (discuție pe care o reproduc de pe site-ul Guvernului României). Atenție, în transcrierea discuției apare și un reporter, un fel de participare a maselor la ritual:
”Anca Boagiu: Şi aici vreau să vă dau şi o veste bună, pe care nu o ştie nici măcar domnul prim-ministru. Emil Boc: O aştept. Anca Boagiu: O veţi auzi în direct, domnule prim-ministru. Ca urmare a negocierilor pe care le-am purtat cu colegii din Comisia Europeană, pe reţeaua TNT, tronsoanele de pe autostrada Transilvania au fost acceptate spre a fi finanţate din fonduri europene. Reporter: Care tronson? Anca Boagiu: Toate. Tot ce înseamnă Transilvania a intrat atât pe /.../, sunt două termene noi introduse de Comisie în negocierile cu noi. Deci astăzi putem discuta, ca membru cu drepturi depline în UE, cu fruntea sus, despre tronsoanele noastre de drumuri naţionale şi autostrăzi, fără a ni se mai spune "aveţi o autostradă cu care vă faceţi de râs". Sper că am reuşit să vă aduc şi o veste bună, adică cea mai bună pentru bugetul statului. Emil Boc: Cea mai bună veste pentru România şi pentru Ardeal”
Criza și sistemul politic blocat rafinează mijloacele de expresie ritualică, dar politica de mare subtilitate semiologică nu mai are puterea de a reveni la pragmatism.
Politica temelor, nu politica proiectelor. Ornamentul politic al regalității
Politica noastră nu produce proiecte, ea caută doar teme de discuție. Fiecare temă de discuție creează o mică zonă de conflict unde se dau bătălii inutile de notorietate sau de câștigare de capital politic. Recent, mă întreba un jurnalist cu seriozitate despre apariția temei regalității, despre motivația revigorării ei și despre sondajele privind șansa de revenire.
Tema a fost adusă în discuție ca o modalitate de enervare a lui Traian Băsescu, despre care se vede de la distanță cu nu este monarhist. O remarcă negativă a Președintelui Băsescu la adresa regelui Mihai a devenit temă de dezbatere pentru vreo câteva luni. În mare măsură, opinia publică a fost de partea celui slab, adică a regelui Mihai, iar opoziția a căutat să valorifice această temă de atac. Dar opțiunea pentru monarhie este slabă, undeva în jur de 12%, chiar dacă lumea respectă regalitatea, în tentativa de a recupera istoria și trecutul. Monarhia nu are nici un viitor politic, dar mai ales un ornament politic. Din păcate, românii nu își respectă prea mult această parte a istoriei.
Regele și regalitatea sunt teme care au fost mereu folosite în discursul politic și în războiul orb de la noi. Sunt valoroase și acum doar pentru că aduc o temă de vulnerabilitate a puterii, care s-a aliniat în spatele Preşedintelui. Am realizat un sondaj şi am văzut cum, peste noapte, au apărut regaliști de conjunctură. Culmea, cei mai tari regaliști sunt acum pesediștii, liberalii și peremiștii! A doua zi după sărbatorirea din Parlament, toți vor uita de Majestatea Sa. Cât timp motorul politicii va fi blocat, România nu va putea merge înainte.

Articol publicat în Revista 22

Moartea distruge vieți, dar este neputincioasă în fața poveștilor

2011-10-08T11:01:00.000-07:00

În memoria lui Steve Jobs

La plecarea lui Steve Jobs, o lume întreagă a rămas cutremurată de faptul că moartea nu poate fi păcălită. Fuseseră multe exemple, în ultimii ani, de bolnavi de cancer care au reușit să se vindece , uneori și ca o consecință indirectă a banilor sau a celebrității. Dar marii oameni nu pot fi învinși definitiv pentru că lasă în urmă povești ale vieții lor.

Viața tuturor este o sumă de povești, diferența dintre noi este că unii își pot aminti și pot împărtăși poveștile lor, iar alții nu. Nu, nu am greșit: a citi povestea vieții tale este un lucru complicat, înseamnă să poți uni puncte din trecut cu prezentul, cu viitorul. Înseamnă să ai viziune, iar viziunea se întinde în viitor ca și în trecut, sau cel puțin așa am înțeles eu dintr-o poveste a lui Steve Jobs. Cele mai importante lucruri pe care le-am învățat în viața mea au venit prin intermediul poveștilor pe care le-am trăit sau pe care le-am ascultat dintotdeauna și le caut și acum cu disperare.

Eu însumi sunt rezultatul poveștilor bunicului, tatălui meu, poveștilor spuse de Vasile Mititean-Sasu sau cele ale lui nea Ion Pinti, Postașul. Poveștile prietenului meu crescut la moara din Urișor mi-au completat existența de copil de la munte care tânjea mereu după șes. Cei mai mulți oameni pe care i-am îndrăgit mai pe urmă au devenit prietenii mei pentru că m-au cucerit poveștile lor. Unora le-am uitat chipul, dar nu am uitat nici un cuvânt din povestea care m-a ajutat să-i cunosc. Am observat că în jurul poveștilor ne adunăm așa cum se adună fluturii la lampă.

Povestea este cunoștere vie, este conținut esențial, este piatra peste care au trecut anii ca râurile, iar ea a rămas. Oamenii care și-au putut citi propria viață sunt singurii candidați la nemurire, bineînțeles dacă au avut curajul și generozitatea să le spună celor care au nevoie de ele. Toți avem nevoie de poveștile vieții altora, singura modalitatea de a trăi mai multe vieți într-una singură.

Un mare regizor spunea că ”suntem poveștile pe care ni le spunem nouă înșine” și cred și eu în acest lucru. Ne clădim pe noi înșine prin modul în care ne căutăm semințele umanității din noi cu ajutorul poveștilor. Cred că oamenii mari au povești frumoase, iar ticăloșii au niște povești pe care le pot spune doar celor ca ei. Sunt absolut sigur că poveștile celor pe care îi iubim ne schimbă și pe noi.

Unii își falsifică viața cu ajutorul poveștilor despre ea și nu întotdeauna asta este o trădare sau o minciună. Dacă o fac cu sinceritate, pot salva câteodată prin actul povestirii retrăite o întreagă viață de la marasm și eșec.

Dincolo de poveștile pe care le spunem și pe care le culegem din viața noastră, fiecare dintre noi spune în lume o anumită poveste, este purtătorul unor semne magice și din acest motiv poate viața este sfântă. Nu aș spune: Prietene ai grijă cum trăiești ci , mai degrabă, aș spune: Prietene, ai grijă ce poveste spune viața ta!

În această seară rece de septembrie am descoperit trei povești spuse de Steve Jobs. Sunt minunate și nu o mai lungesc cu textul meu ca să vă las să le citiți și să vă lumineze viața. Mulțumim, Steve, mergi cu bine!

TREI POVESTI

(transcrierea textului citit de Steve Jobs, CEO al Apple Computer, la 12 iunie 2005, la ceremonia de absolvire a studentilor Universitatii Stanford)

Sunt onorat sa fiu cu voi astazi, in ziua plecarii voastre de la una dintre cele mai bune universitati din lume. Eu n-am absolvit niciodata facultatea. Adevarul fie spus, acum e momentul in care m-am apropiat cel mai mult de o absolvire. Si vreau sa va spun astazi trei povesti din viata mea. Atat. Nu cuvinte mari. Doar trei povesti.

Prima poveste este despre unirea unor puncte.
Am renuntat la Facultatea Reed dupa doar 6 luni, dar am stat aproape de facultate pentru inca 18 luni inainte sa o parasesc definitiv. De ce am renuntat?
Totul a inceput inainte ca eu sa ma fi nascut. Mama mea biologica era tanara, absolventa necasatorita de liceu, asa ca s-a hotarat sa ma dea spre adoptie. Si a simtit foarte tare nevoia sa ma incredinteze unor absolventi de facultate, asa incat lucrurile pareau stabilite dinainte pentru mine sa fiu adoptat la nastere de un avocat si sotia lui. Numai ca atunci cand am aparut pe lume, ei s-au razgandit si au considerat ca-si doresc o fetita.

Asa ca parintii mei, care erau pe o lista de asteptare, au primit un telefon in mijlocul noptii prin care erau intrebati: "Avem un baietel care poate fi adoptat. Il doriti?". Au spus "Bineinteles!". Mama mea biologica a aflat mai tarziu ca mama adoptiva nu absolvise niciodata facultatea si ca tatal meu adoptiv nu absolvise liceul. Asa ca a refuzat sa semneze actele de adoptie. S-a razgandit doar cateva luni mai tarziu, cand parintii mei adoptivi i-au promis ca o sa ma trimita la facultate.

Si, 17 ani mai tarziu, chiar m-au trimis. Dar am ales in mod naiv o facultate care era aproape la fel de scumpa ca si Stanford si toate economiile parintilor mei s-au evaporat pe plata studiilor mele. Dupa 6 luni, n-am mai vazut valoare in acele studii. N-aveam nicio idee despre ce sa fac cu viata mea si nicio idee despre cum m-ar putea ajuta facultatea in viata. Si m-am vazut la facultate, cheltuind toti banii pe care parintii mei ii stransesera in toata viata lor. Asa ca m-am hotarat sa renunt si sa am incredere ca pana la urma toate lucrurile se vor dovedi a fi ok. Eram cam speriat la acea vreme, dar privind inapoi imi dau seama ca a fost una dintre cele mai bune decizii pe care le-am luat in toata viata mea. Minutul in care am renuntat m-a ajutat sa nu mai merg la cursurile care nu ma interesau si sa merg la cele care mi se pareau utile.

N-a fost chiar totul romantic. N-aveam o camera in care sa dorm, asa ca dormeam pe podeaua camerelor prietenilor. Am returnat sticle de Cola pentru cei 5 centi pe care ii primeai inapoi pentru returnarea unei sticle. Si am mers in fiecare duminica seara cei 7 kilometri pana in partea cealalta a orasului, doar pentru a beneficia de o masa gratuita la Templul Hare Krishna. Mi-a placut la nebunie. Si toate lucrurile acelea care mi-au starnit curiozitatea si intuitia s-au dovedit a fi nepretuite in viitor. Sa va dau un exemplu.

Facultatea Reed avea la acea vreme cel mai bun curs de caligrafie din SUA. In tot campusul, orice poster, orice titlu si orice indicator erau superb caligrafiate. Pentru ca renuntasem si nu mai eram obligat sa merg la cursurile normale, am decis sa merg la cursul de caligrafie si sa invat cum sa scriu frumos. Am invatat despre tipurile de fonturi, despre varierea cantitatii de spatiu dintre mai multe combinatii de litere, despre ce face caligrafia sa fie o arta. Era frumos, demn de tinut minte, subtil artistic intr-un mod in care stiinta nu poate explica. Si am gasit acest lucru fascinant.

Bineinteles ca, la acea vreme, cursul in sine nu avea niciun fel de aplicatie practica in viata mea. Dar 10 ani mai tarziu, cand am dezvoltat primul Machintosh, mi-am amintit toate acele lucruri. Si le-am integrat in Mac. A fost primul computer care a folosit fonturi extraordinare. Daca n-as fi renuntat la celelalte cursuri si daca nu as fi avut astfel timp sa merg la cursul de caligrafie, Mac-ul n-ar fi avut niciodata mai multe tipuri de fonturi si un scris atat de bine proportionat. Si din moment ce Windows doar a copiat Mac-ul, e foarte probabil ca niciun fel de computer sa nu fi avut astfel de fonturi. Daca n-as fi renuntat, n-as fi facut niciodata cursul de caligrafie, poate computerele personale n-ar fi avut fonturi atat de frumoase ca acum. Bineinteles ca la acel moment, tanar fiind, era imposibil sa unesc punctele. Dar cativa ani mai tarziu, imaginea a fost cu mult mai clara.
Asa ca, nu poti uni punctele daca privesti in viitor. Poti sa le unesti doar daca te uiti inapoi in viata ta. Asa ca trebuie doar sa ai incredere ca punctele se vor uni cumva in viitor. Trebuie sa ai incredere in ceva - instinctul tau, destinul tau, viata ta, karma, orice altceva. Abordarea asta nu m-a lasat niciodata balta si a facut diferenta in toata viata mea.

A doua poveste este despre dragoste si pierderi.
Am fost norocos sa aflu ce imi place sa fac tanar fiind. Woz (Steve Wozniak) si cu mine am inceput povestea Apple in garajul parintilor mei cand aveam 20 de ani. Am muncit din greu si in 10 ani Apple a ajuns sa creasca de la un garaj in care munceam noi doi la o companie care valora 2 miliarde de dolari si avea 4.000 de angajati. Tocmai ne lansasem cea mai noua creatie (computerul Machintosh), iar eu tocmai implineam 30 de ani. Apoi am fost concediat. Cum poti fi concediat de la o companie pe care tu ai infiintat-o? Ei bine, pe masura ce Apple a crescut, am angajat pe cineva, despre care credeam ca are talentul sa conduca Apple alaturi de mine, iar pentru primul an lucrurile au mers bine. Apoi viziunile noastre despre viitor au inceput sa fi divergente, asa ca el a pus piciorul in prag. Si atunci cand a facut-o, Consiliul nostru Director a stat alaturi de el. Asa ca, la 30 de ani, am fost dat afara de la Apple. Si a fost o poveste publica. Singurul lucru care contase in toata viata mea de adult se dusese pe apa sambetei. Si eu eram devastat.

Cateva luni n-am stiut ce sa fac. Am aflat ca dezamagisem o intreaga generatie de antreprenori, ca scapasem bastonul de maresal tocmai atunci cand eram foarte aproape sa-l primesc. M-am intalnit cu David Packard si Bob Noycesi, am incercat sa ma scuz pentru ca o dadusem in bara atat de urat. Eram un esec public si toate gandurile mele imi spuneam sa fug din Vale (Sillicon Valley). Dar, incet-incet, a inceput sa ma cuprinda un nou gand. Inca imi placea ce fac. Si intamplarea de la Apple nu schimbase lucrurile foarte mult. Eram respins, dar eram inca indragostit. Asa ca am decis sa o iau de la capat.

N-am vazut atunci, dar s-a dovedit ca a fi concediat de la Apple a fost cel mai bun lucru care mi se putea intampla. Povara pe care o porti atunci cand ai succes a fost inlocuita cu usurarea pe care o simti cand o iei din nou de la capat, mai putin sigur de ce o sa ti se intample. M-am eliberat de stres si am avut astfel sansa sa intru intr-una dintre cele mai creative perioade din viata mea.

In timpul urmatorilor cinci ani, am pornit o companie numita NeXT, o alta companie numita Pixar si m-am indragostit de o femeie extraordinara, care a devenit sotia mea. Pixar a creat Toy Story si este astazi (in 2005) una dintre cele mai de succes intreprinderi de animatie din lume. Intr-o schimbare remarcabila a sortii, Apple a cumparat NeXT, eu m-am intors la Apple si tehnologia pe care o dezvoltasem la NeXT a stat la baza renasterii Apple. Iar Laurene si cu mine avem o familie frumoasa impreuna.

Sunt foarte sigur ca nimic din toate aceste lucruri nu s-ar fi intamplat, daca n-as fi fost concediat de la Apple. A fost un medicament greu de inghitit, dar cred ca pacientul avea nevoie de el. Uneori viata te loveste in cap cu o caramida. Nu-ti pierde increderea. Sunt convins ca singurul lucru care m-a ajutat sa-mi pastrez directia a fost faptul ca imi placea ce fac.
Trebuie sa gasesti lucrurile care-ti plac. Si asta e valabil atat pentru munca ta, cat si pentru partenerul tau de viata. Munca ta o sa-ti umple o parte insemnata din viata si singurul mod in care vei fi cu adevarat satisfacut este sa crezi ca faci o munca extraordinara. Si singurul mod in care poti face o munca extraordinara este sa-ti placa ce faci. Daca n-ai reusit inca, continua cautarea. Nu te multumi cu putin. Asa cum e si cu partenerul de viata, vei sti atunci cand l-ai intalnit. Si, la fel ca in orice alta relatie extraordinara, lucrurile vor merge din ce in ce mai bine pe masura ce trec anii. Asa ca nu te opri din cautare. Nu te multumi cu putin.

A treia poveste este despre moarte.
Cand aveam 17 ani, am citit un text care spunea ceva de genul: "Daca traiesti fiecare zi ca si cum ar fi ultima din viata ta, la un moment dat vei avea dreptate". Citatul m-a impresionat si de atunci, pentru cei 33 de ani care au trecut, m-am uitat in oglinda in fiecare dimineata si m-am intrebat: "Daca astazi ar fi ultima zi din viata mea, as vrea sa fac ce fac astazi?". Si atunci cand raspunsul a fost "Nu" pentru mai multe zile la rand, am stiut ca trebuie sa schimb ceva.

Ideea ca in curand o sa mor a fost cea care m-a ajutat sa fac cele mai importante alegeri in viata. Pentru ca aproape orice - toate asteptarile noastre, tot orgoliul, toate fricile referitoare la esec - toate aceste lucruri palesc in fata mortii, lasand afara singurul lucru care este cu adevarat important. Ideea ca o sa mori este cel mai bun mod in care poti evita capcana fricii ca ai ceva de pierdut. Esti deja dezbracat. Si nu exista niciun motiv pentru care sa nu-ti urmezi inima.

Cu aproape un an un urma, am fost diagnosticat cu cancer. Am facut un CT la 7.30 dimineata si a aratat in mod clar o tumora in pancreasul meu. Habar n-aveam ce e un pancreas la acea vreme. Doctorii mi-au spus ca acest tip de cancer e aproape sigur incurabil si ca n-ar trebui sa ma astept la mai mult de 3 pana la 6 luni de viata. Doctorii mei m-au sfatuit sa merg acasa si sa-mi pun lucrurile in ordine, un fel de a spune ca ar trebui sa ma pregatesc pentru moarte. Si esti pus in situatia in care incerci sa le spui copiilor tai, in doar cateva luni, toate lucrurile pe care ai fi vrut sa le spui in ultimii 10 ani. Si esti fortat sa te asiguri ca toate lucrurile sunt puse in ordine astfel incat sa fie cat de simplu se poate pentru familia ta in viitor. Esti fortat sa-ti iei ramas bun.

Am trait cu acel diagnostic toata ziua. Mai tarziu, am facut o biopsie, mi-au bagat un endoscop pe gat pana in stomac si intestine, mi-au facut o punctie in pancreas si mi-au luat cateva celule din tumora. Am fost sedat, dar sotia mea, care era acolo, mi-a spus ca, atunci cand s-au uitat la celule sub microscop, doctorii s-au intristat pentru ca se dovedea a fi o forma foarte rara de cancer pancreatic, incurabila cu chirurgia clasica. Am facut acea operatie si acum sunt bine.

Acest moment a fost cel care m-a apropiat cel mai tare de moarte si sper sa fie la fel si pentru urmatorii ani. Faptul ca am supravietuit ma face sa va spun cuvintele urmatoare cu ceva mai multa experienta decat atunci cand credeam ca moartea e un concept pur intelectual.

Nimeni nu vrea sa moara. Chiar si oamenii care vor sa mearga in Rai nu vor sa moara pentru a ajunge acolo. Si, totusi, moartea este singura directie clara spre care ne indreptam cu totii. Nimeni nu poate scapa de moarte. Si asa trebuie sa fie, pentru ca Moartea este in mod sigur cea mai buna inventie a vietii. Este agentul de schimbare al vietii. Elimina vechiul pentru a face loc noului. Chiar acum, voi sunteti noul, dar peste o vreme, nu departe de acest moment, veti deveni incet-incet vechiul. Si veti fi eliminati. Scuze ca sunt atat de dramatic, dar e adevarat.

Timpul vostru e limitat, asa ca nu va pierdeti vremea traind viata altcuiva. Nu va inglobati in dogme - traind cu rezultatul gandirii altor oameni. Nu lasati zgomotul opiniilor altora sa va ascunda vocea voastra interioara. Si cel mai important, trebuie sa aveti curajul sa va urmati inima si intuitia. Ele stiu deja ce va doriti cu adevarat sa deveniti. Toate celelalte lucruri sunt secundare.

Cand eram tanar, exista o publicatie uimitoare care se numea Catalogul Intregii Lumi. Un soi de biblie a generatiei mele. A fost creata de un om pe nume Stewart Brand, nu departe de locul unde ne aflam acum, si el a adus-o la viata punandu-i un strop de atingere poetica. Asta se intampla la inceputul anilor 1960, inainte de aparitia computerelor si a publishing-ului digital, asa ca revista era construita cu masini de scris, foarfeci si camere polaroid. Era un soi de Google in forma printata, cu 35 de ani inainte sa apara Google. Era idealist si mustea de notiuni extraordinare si instrumente utile.

Stewart si echipa lui au scos mai multe editii ale Catalogului, dupa care lucrurile au inceput sa nu mai mearga bine, asa ca au fost nevoiti sa scoata ultimul numar. Era la mijlocul anilor 70, iar eu aveam varsta voastra. Pe ultima coperta a ultimului numar era o fotografie a unui drum de tara in zori, genul de drum pe care te gasesti atunci cand pornesti intr-o aventura extraordinara. Sub poza erau cuvintele "Ramai flamand. Ramai naiv". Asta era mesajul lor de adio. Ramai Flamand. Ramai Naiv. Si eu mi-am dorit intotdeauna sa raman asa. Iar astazi, cand voi absolviti si incepeti o viata noua, va doresc asta si voua.

Ramaneti flamanzi. Ramaneti naivi.
Multumesc mult.

S.J.

BYE, BYE NOKIA!

2011-09-29T23:59:00.000-07:00

O lecție pentru România

Ce se spune?
Când a venit Nokia în România politicienii locali, dar și cei centrali, cam toată lumea, de altfel, a scos pieptul înainte ca și cum am fi trecut la alt nivel în jocul cu progresul: nu e doar o investiție economic, e o chestiune de brand pentru noi, spuneau liderii locali ai puterii din acea vreme. Un politician local și-a făcut campanie cu bannere în care copia brandul Nokia pentru a aduce aminte că el este cela care a adus paradisul în Romania.
După această plecare – bruscă, oarecum - puterea, care știa de mult despre retragere, spune că este pregatită să aducă alte firme, că nicio altă companie nu mai pleacă. Nu cred că actuala administrație are vreo mare vină directă, chiar dacă este adevărat că nu are idei economice prea avansate, deși Președintele României a trimis vinovăția spre birocrația și lipsa de curaj a Guvernului în promovarea unor măsuri. Administrația județului a răspuns cu greu întrebărilor jurnaliștilor pe tema plecării Nokia. Cei de la AJOFM Cluj au spus că gestionarea a 2000 de șomeri este floare la ureche, ei ar putea face face față și la 5000 de șomeri. Pentru Emil Boc este o problemă de imagine, dar Guvernul s-a mobilizat să transmită că nu e nici o problemă, vin alții care vor umple rapid halele respective.
Opoziția liberală acuză administrația pedelistă pentru plecarea investitorilor străini. Șefii de la Nokia promit că vor face plăți pe termen mai lung și că au plan de responsabilitate socială impecabil. Probabil că vor da ceva bani, apoi vor fugi ca niște lași, niciun plan de reconversie sau orice altceva nu se va face. Sigura speranță ar fi ca aceia care s-au bătut în piept cu performanța aducerii concernului finlandez să fi făcut un contract solid în care să avem despăgubiri dacă pleacă mai repede, lucru de care sincer mă îndoiesc. Nemții le-au luat celor de la Nokia peste 200 de milioane de euro drept despăgubiri, dar nu cred că noi am putea fi atât de inteligenți și de verticali. În fine, am recitit presa din 2008 care ridica niște osanale șefilor din administrația de atunci de credeai că aceștia au inventat telefonul mobil. Acum aceștia anunță deja cu titluri mari că, în locul finlandezilor, vin cei de la IBM, Bosch sau alte fantome ale capitalismului pribeag.
Chiar dacă dezbaterea legată de responsabilitatea autorităților pentru plecarea unor investitori are sens, ea se va face sigur în spațiul public, eu voi aborda problema dintr-o altă perspectivă.
Sunt sigur însă că nu vom învăța nimic din asta deoarece dezbaterea publică va fi doar o harmălaie fără de sens sau doar în scopul câștigării unei brume de capital politic de pe urma nefericirii a 2000 de familii ajunse în impas. Este adevărat că s-ar putea ca acest moment să oprească marșul trimfal al culorii portocalii la Cluj și că va fi o mică depresie politică, dar nu cred că actualul guvern va învăța ceva din acest eveniment.

Lecția: poate observăm că există investitorul român!
Nu câștigăm mare lucru dacă facem demagogie politică, nici polemici și nici dacă înjurăm patriotic pe capitalismul străin fără de inimă și scrupule. Altceva ar trebui să învățăm de aici, dar sunt sceptic că vom putea face asta pentru că, până acum, nimeni nu a suflat o vorbă despre asta.
Ar trebui să înțelegem cât de important este investitorul român. Fie că este mic, mare sau mijlociu, investitorul român este o adevărată cenusăreașă. Este hulit de opinia publică: 90% dintr-un eșantion de români cred, în sondaje recente, că aceia care astăzi sunt patroni au avut succes doar prin noroc, hoție sau corupție. Admistrația își bate joc de investitorul român, îl plimbă după hârtii inutile, îi cere șpăgi, îl pune să se înscrie în partidele aflate la putere. Nimeni nu-l ridică în slăvi, deși el este captiv în comunitatea respectivă. Investitorul român nu are unde să plece și nici nu are ambasadori care sa facă lobby când se schimbă legislația peste noapte. Dacă face vreo greșeală politică este ținut în șah cu controale interminabile, iar dacă este unul mai proeminent poate fi cărat în cătușe pe drumul de costișe ce duce la DNA. Evident, cu televiziuni de față, imagine numai bună pentru motivarea copiilor lui. Investitorul român nu are șansa de a ajunge la Premier sau la Președinte, nu primește medalii și așteaptă cuminte chiar dacă statul nu-i dă banii cu lunile sau cu anii.

Experiența mea personală
Am avut eu însumi o experiență recentă cu politica de stimulare a investițiilor despre care vorbește seara la televizor Doamna de Fier de la Palatul Victoria. Am angajat câțiva tineri ieșiți din facultate și am mizat pe sprijinul unei legi date de Guvernul Boc care promitea o sumă pentru salariile tinerilor absolvenți cu condiția să-i păstrezi o perioadă mai lungă de timp. Nu mă gândeam să câștig ceva din asta, dar aș fi vrut ca banii de la stat să-i adaug salariului pe care oricum li-l dădeam. Mi-am făcut dosare, cei de la resurse umane au pierdut zeci de zile umblând pe drumuri, am facut contractele cu statul și, în totală legalitate, am așteptat ca, măcar după un an, statul să-și onoreze obligațiile față de firma mea. Dar nici vorbă, în numele Guvernului, AJOFM Cluj mi-a comunicat că statul nu mai are bani să-și respecte propria lege, nu-mi poate deconta nimic, dar că am dreptul de a da statul în judecată. Mulțumesc! le-am spus și mi-am văzut de treabă, după ce le-am tras niște înjurături ca orice ardelean care s-a născut la țară. Nu aveam timp de pierdut prin tribunale pentru că trebuia să muncesc. În schimb, mi-am pierdut definitiv încrederea în stat, în legile propagandistice ale Guvernului și în cei care le promovează. Am mai angajat de atunci o grămadă de oameni, dar mă feresc să mai cred că merită să cauți măcar vreo facilitate pentru investitorul român. Investitorul român este un paria pentru guvernele propriei țări. Guvernanții români visează doar la dolarii sau euroii străinilor, iar dintre afacerile autohtone le pot accepta doar pe cele de partid. Restul afacerilor sunt privite ca adevărate agresiuni la adresa puterii politice, putere care are drept de viață și de moarte asupra a tot ceea ce mișcă sub soarele patriei.
Să credem că iubim prea mult străinii, să fie o dovadă de xenofilie? Nici vorbă, îi primim cu pâine și sare, dar suntem foarte atenți la buzunarul lor. În timp ce investitorul roman este captiv în defileul panterei, cum zice un prieten al meu, el nu are unde pleca, investitorul străin primește privilegii, scutiri de taxe locale, pentru el se fac investiții publice. Dacă un consiliu județean ar cheltui câteva milioane de euro pentru ca să viabilizeze o zonă pentru un investitor român, ar fi un caz grav de corupție, dar dacă vine un străin acest lucru se întâmplă firesc și nimeni nu se gândește la discriminare sau la faptul că străinii sunt avantajați, iar concurența cu noi, autohtonii, este una neloială.

Să ne bazăm pe investitorul român!
Nu cred că ajută la ceva să spun că ne merităm soarta, nu este corect să spunem asta, prea des o facem. Trebuie doar să facem o schimbarea de atitudine: să ne bazăm pe investitorii români! Nu spun că trebuie să neglijăm investitorii străini, ei aduc de multe ori un potențial investițional pe care nu-l avem. Trebuie să-i tratăm corect, să nu-i blocăm cu anii pe la ministere în așteptarea unor șpăgi sau de frica de a nu fi incriminați pe urmă. Dar nu cred că ar trebui să-i defavorizăm pe cei autohtoni, deoarece ei sunt cei mai importanți și reprezintă cel mai sigur contributor la bugetul statului. Pentru investitorii străini am modificat tot felul de legi, Codul Muncii, de exemplu, am renunțat la ordonanța guvernului care obliga băncile (majoritatea straine) să returneze comisioanele ilegale luate clientilor la presiunea Europei și a FMI.
Dar cine face lobby pentru investitorul român în țara lui? Deocamdată, nu face nimeni. Poate ne aducem aminte de el după ce se usucă lacrimile amare vărsate după plecarea finlandezilor de la Nokia și chiar dacă nu facem nimic special, măcar să recunoaștem că el este unul de al nostru, vrea același lucru pentru țară, vrea să-și vadă copiii mari în țara noastră și este mereu în centrul curbelor de sacrificiu. În timp ce capitalismul nu are sentimente, el, bietul investitor autohton, este om.

Reprezintă asta vreun avantaj? Nu cred!

De ce să facem politică?

2011-09-25T13:47:00.000-07:00

Rânduri pentru Adrian Sebastian, fiul meu

Între 3 şi 9 ani fiul meu m-a întrebat aproape în fiecare dintre zilele în care plecam spre Bruxelles sau Bucureşti când mă las de politică. Ai promis, îmi spunea mereu, vreau să mă joc cu tatăl meu, mai spunea după ce crescuse şi cunoştea valoarea formulelor afective. Sigur că această presiune a avut și ea contribuția ei, dar nu cea mai mare, pentru retragerea mea din zona partidistă a politicii. Ieri însă, fiul meu, deja trecut de 10 ani, m-a întrebat de ce nu vreau să mai fac politică. Nu avea rost să-i aduc aminte că mi-a spus de multe ori povestea inversă şi nici nu-l pot critica pentru inconsecvență, o să mă mulțumesc să-i confirm această ultimă cerere a lui, care-mi pare corectă, chiar dacă încă resimt o puternică respingere afectivă a ideii. Ar trebui, totuși, să facem politică.

De ce ar trebui să facem politică?

Pentru că ştim că există Binele și Răul și suntem obligați să alegem Binele și nu Răul. Pentru că știm că Binele nu se naște oricum, în schimb Răul poate veni și din nepăsare sau lenea gândirii. Alegem Binele așa cum noi îl putem înțelege pentru că este valoarea supremă.

Ştim că există Adevăr și Minciună și oricât ar fi de greu câteodată să distingi între ele, totuși adevărul este mai important pentru că doar pe el se poate construi durabil, cu toate că, de multe ori, mase mari de oameni se simt bine în minciună și adevărul poate să te izoleze de lume sau să te facă să plăteşti costuri foarte mari dacă îl spui.

Trebuie să facem politică deoarece știm că există justiție și injustiție, iar uneori parcă lipsa justiţiei este parcă mai dureroasă decât orice altceva. Trebuie să sprijinim echitatea și justiția pentru că fără preocuparea tuturor justiția se poate transforma în justiție de piață, unde prețul pe care ar trebui să-l plătim pentru dreptate socială va deveni din ce în ce mai mare.

Trebuie să facem politică pentru că știm că majoritatea oamneilor nu au toate instrumentele necesare pentru a face, ei se zbat zilnic pentru o bucată de pâine și nu au cum să vadă departe. Cei mai mulți dintre semenii noștri nu au instrumente prin care să poată depăși ceața pe care o aruncă adesea elitele peste societate, tocmai pentru ca ei, cei mai simpli, să nu mai înțeleagă nimic.

Pentru că suntem diferiți și politica trebuie să asigure formule de coexistenţă a unor oameni diferiți și cu interese opuse. Miracolul diferenței poate fi cel mai mare obstacol dacă nu găsim formele cele mai potrivite pentru a valorifica diferența și a nu o lăsa să se tranforme în ireconciliabil sau incompatibil.

Trebuie să facem politică pentru a încerca să reducem conflictele false pe care politicienii cinici şi iresponsabili le creează între tineri şi batrâni, bogați și săraci, între lucratorii de la stat și cei de la privat, între intelectuali şi ceilalalți, între rase și etnii.

Politica este necesară pentru că știm că societatea nu se poate organiza spontan, că ordinea nu apare în societatea fără lucrarea oamenilor de ordonare a lucrurilor. Că este nevoie de un arbitru care să regleze măcar partea formală a luptei dintre lupi și miei, dintre cei puternici şi cei slabi. Că sunt necesare ierahiile şi respectul unor înţelegeri comune, reguli carte protejează viața și scopurile comune.

Trebuie să facem politică pentru că viața socială nu este doar un shooter game, deci nu este un loc al vânătorii de privilegii şi de funcții, ci o punere împreună a tuturor resurselor pentru a pregăti societatea pentru viitor sau pentru a rezista la dezastre și crize.

Trebuie să ne ocupăm de politică pentru că dacă nu ne ocupăm noi de politică, se va ocupa ea, oricum, de noi. Putem sta deoparte, dar atunci nu avem dreptul să ne plângem că suntem conduși de idioţi, de cinici sau de corupți și de găștile lor. Când faci politică poţi da cuiva un mandat greşit, te poți înşela. Când nu faci politică dai un mandat în alb oricui, nu ai nimic de spus, nu ai nici o șansă pentru a-ți pune amprenta ta asupra regulilor jocului.

Trebuie să facem politică pentru a scăpa măcar de o parte din individualismul sau egoismele cu care ne naștem și care se consolidează în parte și prin educație. Dacă nu organizăm viața noastră împreună, atunci viața noastră va fi doar o luptă fără reguli pentru resurse și dominare.

Ar trebui să facem politică pentru a găsi o rațiune pentru care merită sa rămânem aici, acasă, alături de familiile și prietenii noștri și nu să pribegim rătăcitori prin lume în cautarea unor paradisuri fictive.

Pentru a le organiza copiilor viitorului viața, pentru a nu le lăsa moștenire doar datorii și crize. Nu ne poate fi indiferent ce vom lăsa după noi și de aceea trebuie să ne gândim bine de fiecare dată când ne vine să abandonăm lupta.

Trebuie să facem politică pentru că viața este un joc din care nu poți abandona, nu poti să-ți iei jucăriile și să pleci. Dacă abandonul este exclus însemnând moarte socială, atunci acțiunea devine singura formă de existență dezirabilă în societate. Când acţionezi în comunitate sau în societate faci politică, chiar fără să-ți dai seama.

Pentru că organizarea este superioară calităților individuale, oricât de importante ar fi acestea. Organizarea este superioară pentru că se naşte din confruntare, competiţie și selectia alternativelor și soluțiilor.

Pentru a proteja înţelepciunea atunci când barbaria câştiga teren, pentru a aduce înapoi valorile când ele sunt izgonite din cetate.

Trebuie să faci politică și pentru că lumea este pândită de pericolul conformismului, supunerii oarbe și a generalizării conştiinței de rob. Iar sclavia nu naşte civilizaţie. Civilizaţia nu se naște spontan, ea poate fi doar produsul unor oameni liberi. Cultura și civilizația sunt scopuri umane mai importante decât barbaria și existența în forma ei instictuală. Avansul în civilizație se poate face doar prin planificare și acțiune colectivă.

Pentru că politica nu se face doar în partide, ci și în orice altă zonă a spațiului social trebuie să ne gândim bine înainte de a renunța. Politica înseamnă atitudine, asumarea unor scopuri și acţiuni care depăşesc interesul tău privat, înseamnă să gândești pentru alții, să cauţi soluții și să te asiguri de sprijinul celorlalți pentru ele. Politica democratică este fascinantă tocmai pentru că este mereu nevoie să convingi și pe alții de adevărul tău și astfel să-l şlefuiești, să-l modifici pentru ca să poată deveni și adevărul altora care se recunosc în el și-l respectă.

Trebuie să facem politică pentru ca țara și comunitatea noastră să nu devină nişte jalnice colonii sau țără de mâna a doua. Pentru a putea rezista capcanelor, șantajelor sau dictatului celor mai puternici trebuie să facem politică ştiut fiind că țarile cu populaţii apatice, care nu au cultul responsabilităţii destinului lor şi lasă totul în seama conducătorilor, devin rapid victime sigure pentru peștii cei mari din acvariul planetei albastre.

Politica trebuie făcută pentru că democrația este fragilă și se poate prăbuși oricând dacă ne dezinteresăm de ea. Se vor naște demagogi care vor alimenta poftele cele mai joase ale mulțimii, vor cumpăra voturile și-i vor alunga din locurile importante ale cetății pe cei care nu se vor supune. Nu putem lăsa doar politicienii, manechini ai politicii, să decidă singuri asupra celor mai imporatante lucruri din viața noastră comună. Nu trebuie să ne ferim de a face politică pentru a nu lăsa politicienii lipsiți de scrupule să amaneteze viitorul copiilor noștri.

Trebuie acționat pentru a stabili un moment zero de unde să reîncepem a spera. Pentru că politica trebuie să redea speranța oamenilor, speranța că mersul lumii este înainte și că merită să muncim pentru că lumea de mâine, cea a copiilor și nepoţilor noştri va fi un loc mult mai bun decât cel în care am trăit noi. Dacă vom abandona atât de ușor s-ar putea ca mâine să fie prea târziu, iar România trebuie salvată acum!

Trebuie sa facem politică tocmai pentru că este un lucru tot mai urât, mai devalorizat și pentru că tot mai mulţi oameni se feresc de asta. Cu cât vor fi mai mulți cei care sunt scârbiți de actuala stare, cu atât mai mult se va întări gașca profitorilor nedemni. Ei asta aşteaptă - să ne resemnăm!

Trebuie să facem politică pentru că lumea ne ameninţă cu Nimicul, cu Nimeni-ul si Nomansland-ul. Politica este încă cea mai importantă cale pentru a ne păstra umanitatea și a porni în marșul cel lung al eliberării. A face politică înseamnă a lupta pentru libertate.

Cluj Napoca /25 septembrie 2011

SĂ MORI RĂNIT DIN DRAGOSTE DE FRATE

2011-09-20T15:19:00.000-07:00

Astazi au curs lacrimi la tribuna Parlamentului! O știre cu care niște televiziuni au început jurnalul. Nu era vorba decât despre un liberal care trebuia să voteze pentru sau contra investirii în funcția de ministru a fratelui său, aflat în curtea altui partid politic. Ludovic Orban s-a dus la tribună și a început cu voce plangăreață să spună că nu dorește nimănui să fie în situatia lui care trebuie sa aleaga între sentimente de familie și sentimente de partid. Cu lacrimi de crocodil Sică a povestit că este obligat să nu voteze, deși oricum coaliția din opozitie hotarâse deja să se abțină de la vot. Deci frațiorul Orban nu venea cu vreo noutate, nici măcar nu făcea ceva diferit față de colegii lui de coaliție politică. Venea însă cu o poveste, una lacrimogenă care chiar a prins printre parlamentari sau fetițele cu microfon în dotare.

Ludovic Orban este un tip haios altfel, a fost viceprimar la Bucuresti, ministru și apare mereu prin jurnale, cântând sau dansând pe la școlile de vară ale tinerilor peneliști. El știe că storytellingul este ultima modă comunicațională și decât să facă planuri de autostrăzi sau strategii de a demonta lipsurile guvernării Boc în materie de infrastructură, este mai simplu să te dai rănit din dragoste de frate. Fiind el însuși un fost ministru al transporturilor într-o perioada de bani aruncați pe fereastră, domnul din telenovela pe care am descris-o succint mă așteptam ca parlamentarul să fie un vârf de lance al proiectelor sau criticii din domeniul infrastructurii astea nenorocite, ori măcar să ne explice de ce nu s-au realizat cei 1000 de kilometri de autostrăzi pe care chiar Domnia sa ni i-a promis.

Sigur că este mai ușor să spui povești lacrimogene decât să faci politică din postura de specialist. Povestea asta ridică însă o problemă care a luat amploare la un moment dat în România: familiile multipartinice. Imi aduc aminte că o cunoscută familie postdecembristă de acest tip era familia Suian, unde trei frați erau membri la trei partide, familia lor fiind tot timpul și la putere, și în opoziție. Am cunoscut și alte familii de acest tip în acești ani. Nu cred în sinceritatea divizării atitudinii politice, de cele mai multe ori acestea sunt atitudini strategice (folosesc termenul ”strategic” cu referire la meciurile strategice din Liga I). Cu siguranță, sunt și cazuri în care avem un veritabil pluripartidism în familie, dar sunt destul de rare și nu la aceeași generație. In general, peste tot în lumea civilizată, familia este păstrătorul și transmițătorul principal al opțiunii politice spre membrii ei.

Noul ministru Leonard Orban este un om care nu este membru de partid, dar nu este total apolitic, asa cum nimeni din sfera puterii sau opozitiei, a guvernului sau administrației nu poate sustine credibil așa ceva. Nu este membru de partid, dar venea propus de Emil Boc, președintele foarte politic al PDL.

Dar haideți să presupunem că este chiar așa, Leonard Orban este tehnocratul care nu are nici o afiliere politică. Atunci de ce trebuie să se mai izmenească fratele să la tribună? Trebuia să-l voteze, indiferent de ce-i spunea Ponta sau Antonescu, cum singur își clama libertatea deputatul liberal. In fine, putea și să nu-l voteze, respectandu-și înregimentarea politică. In orice caz, circul lacrimilor nu avea nici un sens. Viața e o chestiune de alegeri succesive, circul lacrimilor nu are nici un sens, este poate doar o mare demagogie.

Frații Orban îmi sunt simpatici, Leonard fiind unul din românii care lucrează pentru România fără să se gândească la apartenența politică a Guvernului pe care-l servește. Ludovic este un politician modern, obișnuit cu media, actor politic care beneficiază mereu de relații bune cu toată lumea. Dar dramoleta de la tribuna Parlamentului mi-a părut a fi prea mult! Opozitia are nevoie de guri de tun veritabile pentru a obliga puterea politică să facă ceea ce trebuie, nu de șmecherii de doi lei și piese de teatru ieftine. Ludovic Orban ar trebui să fie una dintre vocile puternice ale opozitiei, o voce liberala puternica, nu cred că trebuie să-i acceptăm asemenea prosteli.

Nu ține, nea Șică, lăsați chitara, avem treaba!

100 de săptămâni în locul potrivit

2011-09-19T15:55:00.000-07:00

Mesagerul 100!

100 pare o cifră fără de viață lângă numele nostru, la fel cum probabil va fi și Mesagerul 1000. Nu spune mare lucru despre disperarea de a rămâne drept, de a pleca acasă măcar cu bucuria că nu ai lăsat o ticăloșie în urmă. Cele 100 de numere, adică vreo 6000 de pagini, nu vorbesc nimic despre bucuria de a vedea cuvântul întrupat, răstignit pe coala albă de hârtie.

În 100 de săptămâni o mână de oameni au vrut să fie povestitorii unor lucruri frumoase, dar nu au vrut să facă elogii gratuite. Nu vom face un elogiu gratuit comunității noastre nici de acum încolo, vrem doar a o transforma într-o comunitate care se mișcă spre înaintele istoriei, care este vie, trăiește și are o publicație ce apare într-o dimineață marcând astfel timpul social, așa cum ceasul din turn bate din oră în oră, așa cum lăptarul sau poștașul trec zilnic, chiar dacă doar la unele porți.

Mesagerul a fost visul unor tineri de a reînvia o publicație care se înecase în mlaștina șmecheriilor și iluziilor unei societăți care descoperea primele forme ale libertății … supravegheate. Un vis care a crescut saptămână de săptămână, în proximitatea clujenilor, câteodată chiar în mijlocul lor. Este încă un proiect care caută certitudinea că a gasit calea cea mai bună spre mintea și sufletul celor care mai cred în comunicarea prin cuvânt și imagine ca și modalitate de eliminare a străinătății care, dacă nu suntem atenți, se cuibărește între noi. O căutare de certitudini care are drept rezultat faptul că la numarul 100 avem o singură certitudine: ne-am născut în locul potrivit.

Locul potrivit pentru presă? Da, pentru că este încă un loc neprietenos, rece, uneori îți dă senzația că este o comunitate de statui. Aici oamenii au fost mereu speriați că va veni dușmanul prevăzut, așa că ei și-au închis ferestrele și ușile, s-au ferecat în case și au învățat să urască la comandă. Locul unde solidaritatea cu cauzele oamenilor se face pe contracte de publicitate și unde trădarea a devenit un mod de viață, unde ritualul ipocriziei absolute ține loc de sociabilitate.

O comunitate unde presa flutură mereu un steag alb, iar jurnalismul de reverență este un mod de a respinge implicarea și de a ascunde lipsa de proiect. Un steag alb am scris? Nu, nici vorba de asta! Ce a fost steag acum este doar un cearșeaf murdar pus la loc de cinste, ca la nunta oltenească, drept dovadă a unei virginități pierdute chiar în acest moment. Un loc de unde cei mai mulți jurnaliști au fugit sau fug cât văd cu ochii sau se ascund după birouri de piariști sau comunicatori. Comunitatea unde românii și ungurii și-au creat, la prețioasele indicații ale liderilor lor, bastioane de carton și baricade de hârtie, de după care aruncă noaptea (ziua le este rușine!) cu conținutul olițelor de noapte, ca într-un ev mediu târziu.

Clujul este locul potrivit pentru că aici poți înțelege cel mai bine că există o singură cale pentru a trăi cu demnitate și 100 de căi prin care poți să te îndepărtezi de natura ființei tale. Singurul loc din România unde presa a fost purtată în cătușe ca un semn că libertatea trebuie să poarte culoare politică. O comunitate în care nimeni nu le-a cerut ceva oamenilor, decât votul. Desigur, unii le-au cerut să se teamă, alții să urască, să fie orbi sau să își păzească buzunarele, pentru a vedea unde li se găsește portofelul.

Da, cred că locul potrivit este locul care are nevoie de tine, locul unde lucrarea ta este vitală ca aerul și prezența ta o binecuvântare sau un ajutor. Locul potrivit nu este locul în care huzurești, unde te simți ca în sânul lui Avraam, ci locul plin de pericole care îți solicită instinctul de supraviețuire, locul în care îți testezi limitele și umanitatea. Iar pentru a face presa trebuie sa existe un loc care are nevoie de tine.

Visul tinerilor care au început această întreprindere a fost o răbufnire a inocenței și nebuniei inconștiente de a crede în valori. Visul unor tineri de a face o presă bună, cum i-au zis ei, forțând simplitatea, era poate mai mult o comandă a sufletului lor de adolescenți care mai cred că libertatea este pe gratis și liberartatea de exprimare se află la o aruncătura de creion.

O perioadă am crezut că lumea se poate schimba prin pilde și povești simbolice, prin parabole și povești motivaționale. Azi nu mai credem că o societatea infantilă mai poate fi educată în acest fel. Poate doar punându-i mereu o oglindă în față și, eventual, aruncându-i cu cerneala pe hainele mincinoase de duminica.

Poate echipa noastră pare un ultim detașament, cel al disperaților, în încercarea de a trezi acest oraș mort, o comunitate care se mulțumește cu puțin și nu vrea să facă niciun gest pentru apărarea propriei demnități. Un loc unde valorile sunt călcate în picioare și doar obraznicia vorbăreață ocupă spațiile unde ar trebui sa se audă vocea cetății. Pentru că respect visul foștilor mei studenți care au pus la cale această întreprindere vă promit că Mesagerul nu va fi preș. Promitem că vom căuta acea singură cale, cea mai grea, de a ne păstra demnitatea.

Aliații noștri sunt cititorii, dar nu nici ei nu ne vor supune la modul absolut. Cu tot respectul, prieteni, cititorul este rege, dar nu vom accepta un rege gol. Nu vom ceda dorinței de vulgaritatate sau futil și nici nu vom fi oglindă pentru chipul mai marilor zilei.

Vrem să facem încă multe sute de numere pentru oamenii cărora n-are cine să le scrie. Vrem să-i ascultăm pe cei care nu au pe nimeni să le asculte vocea, chiar dacă povestea vieții lor este un roman, cum fiecare credem despre viața noastră. Vrem să vă trimitem săptămânal un ”mesager” pentru cutiile poștale, mai ales pentru cele care ramân mereu goale sau toamna se umplu doar de frunzele veștede. Vom desena pentru cei care nu mai aud, le vom șopti la ureche celor care nu văd. În fine, vom încerca să-i ținem de mână pe cei care nici nu văd, nici nu aud.

Sper ca tinerii mei prieteni jurnaliști să nu se sperie de visul lor dacă îl vor vedea vreodată realizat. Sper să-l recunoasca și fiecare dintre ei să se recunoască pe sine.

NU MAI TRAGETI IN DASCAL, PRIVITI FAMILIA PRIMA DATA!

2011-09-18T14:03:00.000-07:00

Intr-o hoinareală pe You Tube am întalnit mai multe filmări care m-au scos de pe șine, cu precădere pentru că am încercat, în ultima vreme, să măsor impactul unor evenimente generate de politicile publice legate de școală și m-am gândit mult la modernizarea posibilă în domeniul educației. Am publicat mai multe sondaje care evaluau percepția despre scoală și politicile educaționale sau căutau să prospecteze orizontul de așteptare a societății față de politic, scoală sau profesori. Am găsit un impuls aproape firesc de a se da vina spontan pe școală sau politicieni pentru insuccesele educaționale, dar, din păcate, acest reproș este fondat doar în mică măsură pe o evaluare realistă a condițiilor concrete în care se desfășoară actul de educare a tinerilor noștri. De regulă, ne ferim să dăm vina pe familie și pe părinții care sunt vinovați semnificativ nu doar pentru că lasă totul în grija școlii, dar mai ales pentru că mulți îi cresc pe copii în disprețul educatiei sau civilizației. Și asta nu este totul, educația din multe familii este o educație vulgară, contracivilizată, poate chiar delicventă în multe din situații. Din păcate, filmulețele de pe internet cu copii care injură, dirijați de părinți, nu sunt cele ale unor părinți analfabeti, primitivi. Pentru a filma și a posta un filmuleț de o asemenea natură trebuie să fi trecut de un anumit nivel de școlaritate sau de venit.

Filmulețele pe care le postez astăzi nu sunt făcute de niște oameni bolnavi psihic, chiar dacă protagoniștii adulți ar putea primi un sprijin din partea statului printr-o încarcerare sau internare, deoarece arată un lucru deosebit de grav: educația din familie pentru mulți dintre copiii nostri este formează un background incompatibil cu civilizația. Poate unii dintre acești copii vor reuși să se salveze cumva, să descopere o altă lume și adevăratele valori, dar cei mai mulți nu cred că au vreo șansă. Nu cred că vor putea să înțeleagă mai apoi prea bine rigorile educației și nici nevoia de respect pentru ceilalți. Acești copii imită în acest moment, nu sunt responsabili și nici vinovați cu nimic, dar părinții lor ar trebui duși la reeducare. Am postat la final și o mostră de vedetă care desăvârșeste sau prefigurează într-un fel evoluția viitoare a acestor copii. Oana Zăvoranu discută cu mama ei în fața unui public național care nu este puțin cantitativ și ne putem închipui destul ce simplu că, probabil, mama își merită soarta, dincolo de absurditatea gestului unei fiice care s-a pierdut prin jungla căutării de rating tv.

Tristețea de a vedea cum sunt maltratați acești copii se transformâ în revoltă și nu mă mai mir de rezultatele de la bacalaureat. Prea simplificăm reprezentarea educației, dragii mei prieteni. Când copilul scapă din mâinile pofesoarei urâte de matematică sau chimie sau de la orelele fraierului și candidului profesor de romană sau filosofie ajunge acasă unde este preluat de părinți inconștienți, uneori de brute imbecile sau oligofreni la care sau maturizat doar organele de reproducere biologice. Organele de reproducere socială și culturală au rămas în ne-dezvoltare. Acești copii nu vor avea nici o șansă, ei nu au cum să se rupă de un mediu infect și vulgar!

La inceputurile mele de dascăl, undeva în Valea Jiului, vedeam cum niște elevi nu se grăbeau să plece după ultima oră, în timp ce alții rupeau ușile când auzeau clopoțelul. Odată, am întrebat-o pe o fetiță, mai pe ocolite, despre această senzație a mea și dacă așteaptă pe cineva, vreun frate sau soră să iasă de la alte ore. S-a așezat inapoi în bancă și mi-a spus fără să roșească (cred că am roșit eu în schimb!) că tatăl lor vine beat acasă și își bate familia în fiecare seară. Mi-a mai spus că îi place mirosul de cretă din sala noastră de clasă pentru că aici e cald și nu o lovește nimeni. Fiindcă era clasa unde eram diriginte l-am chemat pe părinte la scoală și cu greu m-am putut stăpâni să nu-i trag niste pumni. Am făcut atunci un lucru total nepedagogic, pentru care probabil astăzi aș putea fi drastic sancționat: l-am oprit pe acel om în clasa la finalul sedinței și i-am spus că îl bat măr dacă își mai bate vreodată copiii. Nu cred că a folosit la ceva, dar m-am uitat la sclipirea salbatică din ochii lui preț de câteva secunde, până a evaluat că eram mult mai înalt și mai puternic decât el. A lăsat capul în jos, dar mi-am dat seama că numai frica îl putea opri de la violență. Astăzi, probabil că fosta mea elevă este bătută de soț, iar copiii ei s-ar putea să caute la fel să amâne momentul în care sunt obligați să de-a bună ziua mostrului care le este tată.

Nu este plăcut peisajul pe care îl vedem, îmi cer scuze pentru violența acestor filmulețe, dar trebuie să ne uităm cu realism la noi înșine și la lumea noastră. Prea ne-am obișnuit să ne mințim și să găsim vinovați mereu în altă parte. Putem da vina pe bieții profesori, putem să-i alungăm cu pietre pe miniștrii care se ocupă de educație, însă problema se află în mijlocul nostru. O abrutizare și o lipsă a controlului social ne împing spre gesturi care arată disoluția tuturor normelor. În aceste condiții actul de educație nu poate avea loc, devine o insulă ușor inundabilă de aluviunile sălbăticiei și barbariei vulgare.

Să ne cutremurăm, cine știe, poate ne trezim! Și nu mai trageți în dascăli, priviți mai intâi in familii!

... Sirul ar putea continua

Amazoane nu avea doar Gaddafi

2011-09-11T02:12:00.000-07:00

Acum vreo luna de zile la un post american de televiziune un analist economic se satura de corectitudine politica si spune ceea ce crede el, adică adevarul, o parte a lui. Nu stiu daca el mai are serviciu acum, dar m-au impresionat amazoanele sistemului capitalist. Priviti acest video daca aveti timp,macar pentru ele. De aceea iubim femeile, ele mai pot pune pasiune in ceva.

Daca aș fi dictator mi-as face o armata de femei!

Stați, nu mă criticați, nu mai este la modă si nici sistemul nu mai dă voie. A fost pana acum, era doar voie în lumea arabă si in cea africană.

Avertisment: aceasta nu este o postare misogina!

PUTEREA – FIGURILE ABSENȚEI

2011-09-04T02:39:00.000-07:00

PUTEREA - FIGURILE ABSENȚEI
Cred că diferența între democrații și dictaturi, concepte definite de altfel destul de neglijent, este dată totuși de locul unde se află puterea. In dictaturi, Puterea este scoasă înafara cercului, în democrație, Puterea este ca un ciolan fluturat pe deasupra capetelor. Destul de jos încât mulți să aibă speranța că îl pot atinge, dar nici chiar atât de jos încât sa poată ajunge la el oricine, fără organizare sau scule suplimentare. De fapt, învălmășeala și înghesuiala fără reguli de a accede la ciolanul flurat peste lume este competiția electorală ridicată în slăvi de politologi sau ideologii de ocazie. Doar că acest ritual al sfâșierii reciproce nu are nimic sublim și nici măcar spectaculos. Nu este de mirare că la competiție nu participă decât rareori cei buni, nici nu trebuie să ne miram de ce în multe cazuri cei care câștigă sunt lichele, hoți sau criminali. Este aproape firesc să se întâmple așa pentru că este vorba de o selecție naturală într-o ambuscadă în care oamenii se calcă în picioare, se lovesc nemilos pe la spate sau se urcă pe cadavre pentru a ajunge cât mai sus.

În România, lupta pentru putere este dominanta vieții publice. Ea nu se termină niciodată și nici nu se oprește nici măcar pentru ca să se adune morții sau răniții de pe câmpul de bătălie. Ea consumă toate resursele noastre și în mare măsură România bate pasul pe loc sau se învârte în cerc pentru că toți gândesc doar în termenii bătăliei imediate pentru putere. Într-o țară în care centralismul și politizarea excesivă duc la controlul tuturor resurselor de catre politicieni, batalia politică este mult mai acerbă, vom constata așadar un adevărat omor pentru ciolan.

Există multe strategii prin care oamenii se luptă pentru a ajunge la resursele de putere.

Una dintre ele este asocierea în haită pentru a distruge concurența. Găștile politice sau nepolitice se creează în jurul unor resurse și a unor interese. Indivizii se leagă între ei prin tot felul de scheme de înrudire pe a se păstra încrederea reciprocă și siguranța că niciunul nu trădează și respecta întelegerile algoritmului de împărțire a prăzii. Dacă am inventaria finii și cumătrii din politică am vedea cât de tare este acestă rețea de înrudire în scopul păstrării sau ajungerii la putere.

Disimularea este o altă metodă eficientă. Cei mai mulți indivizi din cei porniți spre cucerirea unui ciolan sau ciolănaș spun că nu sunt interesați de putere. Toată lupta și strădania lor este doar pentru ceilalți, eventual pentru cei mulți, o altă expresie la modă. Am cunoscut politicieni care interpretează atât de bine această partitură pentru că și ei au uitat că mint. Intră în transă, coboară ochii smeriți sau ridică brațele spre cer invocând ajutorul ceresc cu expresivitate hollywoodiană.

Unii folosesc mituirea, cumpără pe toată lumea și merg spre vârf din treaptă în treaptă, urcați pe portofel. După ce am organizat o revoltă politică ce reușise momentan- schimbarea lui Ion Iliescu, câtiva șefi de organizații politice de provincie, cărora le-am spus că sunt liberi să-și facă propriile programe și echipe, m-au aplaudat furtunos, dar la ieșirea din sala au venit să ma întrebe discret: Bine, suntem liberi, excelent, dar acum cui dăm banii?
Peste câțiva ani unul dintre ei, la un pahar de vin, mi-a explicat ce insecuritatea grozavă a simțit atunci. În acest moment a presimțit că va pierde organizația, căci nu mai știa cui de la centru să dea banii pentru ca să-l sustină. Presimțirea lui a fost corectă, a cazut între scaune, căci după 6 luni, viitorul șef, un prieten bun al lui, a dat bani unui lider nou de la București, adus de valul schimbării, iar cunoștința mea a fost schimbată democratic, prin votul majorității organizației sale.

Unii fac pactul cu Diavolul, devin din convingere, din spaimă sau din ticăloșie dependenți de securitate, apoi de servicii secrete sau grupuri economice. Aceștia vor avea toată viața destin de cârtițe și prețul plătit este că nu vor putea niciodată ieși la lumină. Nu-i va deranja foarte tare, vor uita repede cum arată lumea cea reală.

În general, lupta pentru putere se dă pe echipe (partide, alianțe, coaliții), dar cea mai tare bătălie pentru putere se dă în interiorul acestor echipe. Marea luptă este apropierea de scaun pentru a fi aproape atunci când se va da lupta finală. Nu e mare diferență față de ceea ce se întâmpla în Imperiul Otoman. Frații celui care era ales sultan erau uciși, iar saloanele sultanului erau pline de oglinzi pentru a vedea tot timpul dacă nu apare cineva cu iataganul pe la spate.

Semnalul pentru luptă se dă atunci când sondajele aduc miros de ciolan, iar combatanții încep o cursă fanatică pentru el. Când se dă semnalul luptei pentru putere, începe o cursă de tauri care calcă totul în picioare. Nu contează prieteniile și nici măcar relațiile de rudenie. Dacă nu se pot rezolva posturi pentru mai mulți din familie, atunci tatăl caută să-l elimine pe fiu (Tu mai ai timp!) sau fiul complotează împotriva tatălui (Ți-a ajuns, mai lasă și pe alții!). Cuscrii sau cumetrii nu se mai cunosc, iar nașii și finii își dau la gioale. Prietenul cel mai bun se îndepărtează de tine, puterea fiind un drog mai puternic decât plăcerea de a împărtăși bucurii sau necazuri sau a parataja amintiri din armată. Puterea nu ți-o face nimeni cadou, chiar tu ai spus-o, își amintește cinic amicul tău, în timp ce îi spune șefului de partid că ai câteva defecte pe care le-a observat doar acum.

Pentru cei care încep drumul obsesiv spre putere toți cei din jur devin instrumente. Niște înstrumente care nu au voie să aibă pasiunile lor, emoțiile sau visele lor. Toți cei din jur sunt buni doar pentru a servi marelui scop de accedere cât mai sus, de a acumula capital cât mai serios pentru faza finală, cea în care se împart funcțiile de la Guvern sau din teritoriu. Adicția de putere îi face pe cei mai mulți să nu mai asculte argumente, tot ce vine din partea celorlalți pare mic si ne-esențial, nimic nu merită înafara scopului lor, scop pentru care ar trebui să conspire tot universul.
Dacă ești un politician care ai făcut ceva pentru comunitatea ta nu, ai nici o șanșă să devii erou decât atunci când ai murit și nu mai partici la împărțeală. Apariția ciolanului redimensionează echipele politice, descoperă trădători și inventează parteneriate ciudate. Se naște un deșert unde se aud zgomote doar de la tocilăria în care se ascut cuțitele.
Puterea este ca o ciumă, umple un gol interior, o lipsă de consistență a sinelui. Pentru cei mai mulți dintre cei care au deținut-o cel puțin odată, care au gustat din cupa ei otrăvitoare, are semnificația unei imposibile întoarceri spre sine și rătăcirea continuă ca umplere a unui gol imens cu emoția dominării. Când Puterea pare că se îndepărtează un pic, călătorul înspre ea intră într-un sevraj mortal. Imposibil de recuperat, imposibil de întors înapoi, greu de lecuit, bolnavul de putere nu se mai poate uita în oglinda sufletului său.

Pentru noi, ceilalți, există o singură salvare: o formă a înțelepciunii mulțimilor despre care se spune că face ca oamenii să nu dea puterea celor care și-o doresc prea mult. Adică celor care nu ar ști să trăiască fără de ea. O firavă speranță însă, deoarece înțelepciunea mulțimilor funcționează statistic, prin legea numerelor mari, deci nu în fiecare caz în parte. Vin alegeri, pregatiți-vă pentru tristețea de a vota și pentru a popula astfel sanatoriul puterii! Cei mai mulți dintre învingători vor fi niște figuri ale absenței. Ne vor zâmbi electoral, dar ei sunt demult plecați departe pentru a umple un gol imens, o prăpastie care s-a crăpat undeva înlăuntrul lor. Încet, pe nesimțite, așa cum deșertul înaintează fără a putea fi oprit.

Eliberați-vă de gândirea pozitivă

2011-08-31T03:58:00.000-07:00

Mă sună o prietenă de la o instituție economică internațională și mă întreabă ce fac politicienii noștri pe la școlile de vară, în timp ce o lume întreagă se prăbușește? Se fac dezbateri, există ceva planuri? Nu știu ce să-i spun pentrucă vede și ea în presă că la noi se discută mai mult despre toaletele doamnei Udrea sau nunta lui Borcea. Seara mă uit pe un articol scris după un studiu international asupra sentimentului de fericire și văd că grecii sunt vicecampioni mondiali. In timp ce Europa, FMI, Germania și alții se luptă să salveze Grecia de la faliment, nepoții lui Zorba dansează și se bucură de spectacolul fabulos al prăbușirii. Pasivitatea noastră de la toate nivelurile vieții sociale vine dintr-o înrădăcinarea unor forme de gândire pozitivă. Intr-un fel credința oarbă într-un viitor luminos care va veni pentru toți, după necesități, nu după muncă, ne vine chiar de dinainte de 1989, dar nici măcar nu ne dăm seama.

Gândirea pozitivă a creat o adevărată industrie, o directie psihoterapeutică și biblioteci întregi de literatură motivațională care abundă în fraze de genul: îndrăznește, când gândești pozitiv totul se schimbă în jurul tău, prosperitatea vine prin gândirea pozitivă, totul se schimbă în jurul tău dacă gândești pozitiv. Gândirea pozitivă a devenit o religie care spune, în sinteză, că totul este în puterea noastră. La nivel general filosofic sau cuplat cu asertiunea creștină a forței credinței putem accepta că optimismul are virtuțile lui. Dar la nivelul gândirii cotidiene acest tip de gândire este un dezastru pentrucă însemană refuzul de a cunoastșe realitatea așa cum este ea. Realitatea din stradă, de la locul de muncă, cea a treseelor noastre zilnice nu seamană deloc cu cea din desenele brosurilor neoprotestante pline de armonie și culori.

Acolo undividul se lovește de un zid de restricții, determinări și condiționări de o obiectivitate care te poate strivi fizic în multe cazuri. O realitate pe care trebuie s-o abordeze cu ochii deschiși, dar mai ales cu realism. In ultimele decenii, în Occidentul credinței oarbe în prosperitate și progres, gândirea pozitivă a devenit un fel de religie de stat. Ai rămas șomer, prietene, nu-i nimic Dumnezeu îti închide o ușă, dar îti deschide o fereastră. Copile de gitan, te-ai născut într-o suburbia de delincvenți închide ochii și totul se va transforma în jurul tău. Doamnă, ai 40 de ani și nimeni nu te mai ascultă la interviuri de angajare, nu-i nimic te poți reinventa la orice vârstă, Guvernul a deschis minunate cursuri de recalificare iar particularii îti oferă stagii de schimbare atitudinală la munte sau la mare.

Gândește pozitiv și alege fericirea! Este una din cele mai stupide mostre de gândire pozitivă, ca și cum fericirea și nefericirea ar fi dependente doar de dorința ta.
Guvernul le mai spune oamenilor că nu va trece pe la noi criza pentru că noi suntem prea mici, apoi le spune că a venit criza un pic pe la noi, dar se va duce repede, pentru-că nouă ne trebuie mai putin ca să fim fericiți, iar statul nu are datorii barosane ca și marile state (evident, nici bani, dar asta este din alt discurs!). Mereu opoziția, indiferent care este ea, vine și spune că maîne, dacă vor fi venit la putere, dau salarii și pensii cum nu s-au mai văzut nici măcar în America.

Și nici nu ar fi chiar așa de grav dacă ar fi doar discursuri, ceea ce este grav este că oamenii politici chiar cred în asta. În lipsa unor intrumente critice, de analiză, ceea ce le rămâne este resursa internă de optimism. Cei mai mulți nu mint, nu sunt machiavelici, nu vor să manipuleze. Ei nu au capacitatea de a gândi critic și atunci împărtășesc o credință oarbă că va fi mai bine. Zilnic mă sună oameni de la putere să mă întrebe dacă nu au crescut în sondaje ca urnmare a ieșirii din recesiune. Care ieșire, în sondajele mele oamenii declară că trăiesc tot prost, că banii nu le ajung nici măcar pentru strictul necesar? La fel mă sună oameni din opoziție care care vor să afle cât a mai crescut zestrea de procente. Și unii, și alții, sunt dezamăgiți după discuțiile cu mine.

O lume se prăbușeste și politicienii români așteaptă să se întâmple ceva, fiecare grup împărttășind o variantă, adaptată situației, de gândire pozitivă. Nici intelectualii, cercetătorii, universitarii – elita noastră, nu știu ce să facă și, în final, noi toți rămânem pasivi pentru că undeva în străfundurile sufletului nostru stă ideea că va fi bine . Am citit recent un studiu cu titlul ”gândirea pozitivă în cântecul popular românesc„ dar nu cred că această tâmpenie vine din constituția noastră sufletească. Numesc, vulgar, tâmpenie acest imobilism, acestă stare de pasivitate în fața dezastrului economic si financiar care vine de peste tot. In loc să căutăm cu toții soluții, să ne gândim la adaptarea pentru viitor a intreprinderilor, a spitalelor , să inventariem resursele și le gândim din pespectiva schimbărilor profunde care vin, noi ne luptăm pe lucruri mici de o perisabilitate alarmantă . Bietul ministru al învatamantului, picat ca din lună în țara noastră, cu toate păcatele actualei puteri, este totuși luat la șuturi nu pe baza unor analize reci, cu cifre, ci pentru că nu a înțeles că școala noastră plină de analfabeți trebuie lăsată așa, să nu-i traumatizăm pe tinerii nostri cu note proaste. Să nu le stricăm bunul obicei de a cumpăra diplomele. Dacă opoziția critică ineficiența unui ministru cu date și cifre este o chestiune pe care nimeni nu o bagă în seamă, e politică, cică, chiar dacă omul aduce toate dovezile. Pe principiul gândirii positive zeci de mii de familii s-au îndatorat (alimentați si de publicitatea la produsele bancare) și acum se văd în imposibilitatea de a plăti sau cu perspective de a fi dați afară din case.

Să vă împărtășesc o metodologie simplă, în trei pași, din vasta mea cultură de literatură motivațională. Fiti atenti: pasul 1: Ridică ochii spre stele/ pasul 2: inchide ochii și inspiră/ pasul 3: trimite un gând pozitiv spre Univers! Frumos, beatitudinal, mirific însă nu uitați un mic amănunt: aveti grijă să nu vă dispară portofelul în timpul asta.

La nivel social lucrurile trebuie organizate iar gândirea critică este principalul instrument. Din păcate mulți politicieni își iau Timpul ca aliatul cel mai important. Timpul lucrează pentru noi, spun ei, când ies de la talk-show. E doar o chestiune de timp, zic alții, o să vedeți voi, oamenii nu sunt proști. O doar o chestiune de timp până ce oamenii vor înțelege cât de bună a fost politica noastră sau până ce se va vedea chiar și în portofele că am făcut totul foarte bine.

Dar Timpul – parșivul ucigaș al tuturor lucrurilor ce sunt și a celor ce mâine vor râde la soare, nu lucrează pentru nimeni, decât dacă este cumpărat și dacâ îi înțelegi curgerea. Timpul poate fi doar căpușat, folosit, călărit pentru scurte perioade. Nu este aliatul nimănui pe vecie și nici nu are prieteni. Poate doar o amantă, pe doamna Gândire Pozitivă, sau Pozitiva, cum i-ar pune nume mumă-sa dacă ar fi fost o fetiță noscută în Chibrit sau Ferentari.

Nu pledez pentru sceptism , dar gândirea pozitivă poate produce dezastre mai ales dacă este criză și dacă infectează gândirea politică. In vremurile tulburi care vin trebuie să scoatem capul din nisip și să ne blocăm pleopele în pozitia ”open”. Ar trebui să ne eliberăm de gândirea pozitivă, este un lux pentru aceste vremuri.

Acțiunea socială ca antidot al disperării

2011-08-29T13:38:00.000-07:00

Am cunoascut un mediu de dezbatere ca un paradis. Nu am crezut ca exista in Romania. O echipa de tineri care cred in dezbatere, schimbare si modernizare. Si care se bat pe locurile limitate pentru a participa la conferinte.

Le-am vorbit acelor tineri despre pesimism si incredere sociala. In loc de 15 minute cat am promis am vorbit 47 de minute. Nu m-au oprit, iar eu nu mi-am dat seama. Cred ca le-a placut, dar si acum mi-e rusine si nu imi pot inchipui cum de nu mi-am dat seama cum trecea timpul, mai ales ca trebuia sa plec la o alta conferinta.

Le multumesc si imi cer scuze.
Multumesc Cristian Dascalu!

Dacă democrația este prea scumpă ….

2011-08-28T02:56:00.000-07:00

Avertisment
Rândurile care urmează nu au semnificația participării la vreun proiect politic. Nu vreau nici să şubrezesc poziția tare a opoziției şi nici să întăresc poziția slabă a puterii. Vorbesc, desigur, despre poziţiile din sondaje, cele pe care le cunosc nemijocit. Politrucii care, în loc să aibă ei însiși poziţii publice, se uită mereu în zare și caută trădători sau adversari, nu sunt partenerii de dialog, în sensul că nu mă interesează observaţiile lor. Analiza mea este una făcută din poziția de cetățean, nu ”simplu”, dar nici unul strivit de responsabilitate politică. Adopt această postură pentru că sunt tot mai convins că de asta este nevoie.

Finalul acesta de vacanță, înviorat de școli politice de vară - ocazie cu care, de regulă, politicienii masculi se dau cocoși în fața tinerelor care caută protecție și îndrumare competentă - au început dezbateri despre câteva teme importante, una dintre ele fiind modernizarea sistemului electoral din România.
Ca de obicei, totul se face în stilul cel mai lăutaresc, în stilul heirupist mioritic. Se propun lucruri foarte importante pentru viitorul nostru fără un studiu inițial, mizându-se pe efectul surpriză, pe nașterea unei gălăgii infernale care să pună puterea în situația de a hotărî ceva prin ordonanță pentru că - nu-i așa? - opoziția este imatură, vetustă, nu are soluții constructive.

Să luăm pe rând cele două măsuri proiectate: comasarea alegerilor locale cu cele generale și votul obligatoriu.
Chestiunea comasării este argumentată prin economia făcută la buget și, mai ales, prin faptul că, cică, administrațiile nu lucrează pe timpul alegerilor fiind ocupate cu campania sau blocate de așteptarea noilor stăpâni. Argumentul economiei este uşor ridicol, mai ales că nu există o simulare economică serioasă, cifra de 30 de milioane de euro avansată de Emil Boc este nerealistă dacă ne gândim că poate fi recuperată prin metode foarte simple, iar una dintre ele ar fi să nu se mai fure gros la 5 kilometri de autostradă din cele câteva mii care se promite că vor face la anul.
Celalalt argument este şi mai slab decât primul. Pentru ca să lucreze administrația ar trebui ca să avem funcționari profesionişti, nu sinecurişti politici care se luptă să-și mențină posturile. Partidele ar trebui să renunţe la politizarea administrației, dar și la centralizarea și presiunea politică care fac blocajul de alegeri. Este clar că șefii din direcțiile și birourile administraţiei vor face campanile pentru putere ca să nu-și piardă acest avantaj și uneori, timid, adjuncții s-ar putea să vrea să devină şefi și atunci merg să lustruiască clanţa ușilor opoziţiei. Dar aceasta nu este o situație normală, de aceea acest defect major al democrației noastre, politizarea generalizată, ar trebui eliminată, iar legile nu ar trebui schimbate pentru crearea de conglomerate și ambuscade nefirești la urne. Funcționarii rămași după restructurările anunțate în fiecare an trebuie să-și facă treaba, iar șefii din administraţie au rolul de a pune tot organismul la lucru.
Soluţia asta la politizare seamănă cu una dintr-un banc vechi: fiindcă hoții furau din ultimul vagon al trenurilor care treceau prin Chitila, Ministrul Transporturilor a propus să se scoată de la toate trenurile… ultimul vagon.

Dar, dincolo de glume și amară ironie, cred că ar trebui să ne gândim care este totuşi rostul separării acestor tipuri de alegeri, de unde vine această practică pe care și noi am preluat-o după 1990, chiar dacă nu ne-am întrebat prea mult de ce. Fără să fiu un specialist în drept constituțional, îmi pare clar că separarea alegerilor are legatură cu relativa distanțare necesară între palierele administației pentru o separarea a puterilor locale, regionale și naționale. Dacă faci un giveci din ele la alegeri este de presupus că nu vor funcţiona autonomia locală. Nici alegerea nu este curată atunci când avem un proces de transfer de imagine între candidați care merg în tandemuri sau în grupuri.

Dar ce este disfuncțional la posibila comasare?
În primul rând, modul de manipulare a buletinelor adunate într-un singur teanc pentru vot, de la primar, consiliu local, consiliu judeţean, președinte de consiliu judeţean, parlamentari din colegiul respectiv, nu cred că este la îndemâna electoratului nostru rural și bătrân care, la alegeri, nu cunoaşte decât în mică proportie candidații. Apoi să ne uitam mai bine la desfășurarea unei campanii de acest tip și vom observa că mesajul de la parlamentare este unul politizat, cel mai politizat cu putință, și acest mesaj va pulveriza mesajul și proiectul local al primarului sau pe cel al consilierilor locali.
În loc să descentralizăm politica, noi recentralizăm și anulăm, pur și simplu, politica cea mai apropiată de cetățean. Pe spaţiile de televiziune, radio sau ziare se vor produce mai ales parlamentarii sau candidații la această funcție. Nu mai vorbesc de faptul că se va realiza visul parlamentarilor de a căpușa pe primarii care ar trebui sa bată în locul lor colegiile electorale. Știm că parlamentarii se plâng mereu că nu sunt destul de mult ajutați de primarii care și-au văzut sacii în căruță și după locale nu mai sunt destul de luptători pentru partid, de fapt, pentru ei înșiși, partidul fiind o noțiune prea abstractă pentru a merita să ne gândim ca la o realitate care are nevoi sau cereri.
Politizarea votului și proeminența comunicării mesajului central de la parlamentare transformă bătălia într-un război de TOTUL SAU NIMIC, unde femeile sau tinerii cu mai mică notorietate nu prea au ce căuta, astfel că posibilităţile de înnoire a clasei politice se restrâng considerabil.
Ceva drag politicenilor de la Bucureşti reapare cu putere în politica noastră și poate fi facilitat de acestă măsură: parașutismul politic. Din nou vor migra spre colegii din țară zeci de candidați de la Bucureşti, acolo unde sunt primari tari în musculatură, bunăoară cum este Pinalti, și care pot transforma în deputat sau senator orice Agamiță Dandanache venit cu delegație de sus.

Este clar că avem nevoie de o reformă a sistemului electoral. Dacă ne uităm la ultimele rezultate la alegeri generale vedem că principalul beneficiar al sistemului mixt actual este un partid important care a avut 47% dintre deputaţi şi 56% dintre senatori aleşi dintre cei care au ieşit pe locurile 2, 3 şi 4. Este normal? Eu nu cred. Mai mult, misiunea restrânsă de observare a alegerilor prezidenţiale din România (22 noiembrie şi 6 decembrie 2009) ne-a spus : “Practica modificării legislaţiei electorale cu puţin timp înaintea alegerilor, deşi un aspect recurent în România, nu este în conformitate cu bunele practici electorale; pe lângă aceasta, modificarea legislaţiei electorale prin intermediul ordonanţelor guvernamentale este o practică foarte neobişnuită, care ocoleşte procesul legislativ, punând astfel sub semnul întrebarii atât principiul constituţional al separării puterii legislative şi executive, cât şi cerinţa potrivit căreia chestiunile electorale trebuie să fie reglementate prin legi organice.”
Iar o să facem modificarea prin ordonanță de urgență? Mai mult ca sigur, ”ne-am obișnuit cu ea”, vorba cântecului.

Opoziția politică ce-ar trebui să spună?
Oricât de doritori de alegeri mai rapide ar fi și chiar dacă eu însumi am spus că acest sistem ar avantaja-o prin politizarea votului, o analiză mai atentă a propunerii ar trebui să determine opoziţia politică să spună NU.
Nu cred că opoziția va putea accepta comasarea pentru că putem presupune, în stil de cârcotași că, de fapt, prin comasare puterea nu s-a gândit la economii sau funcționalitatea administraţiei, ci a vrut să organizeze alegerile anticipate cu actuala configuraţie de primari sau șefi de consilii judeţene. După alegerile locale viitoare este de presupus că vor avea cu mult mai puțini.
Putem presupune asta pentru că nu îmi închipui că politicienii cu experiență din PDL partajează optimismul de basm al Domnului Lăzăroiu care merge în ritmul de prognoză politică spre idea că nu USL va face 50% şi ceva, ci chiar pedeleul reorientat spre centru-dreapta și împins de un entuziasm fantastic de oameni luminați instantaneu şi dornici de sacrificii în numele unei identități de dreapta, latente, dar consistente.

Votul obligatoriu?
Pare o idee tentantă, de multe ori și eu, spontan, m-am gândit la acest lucru. M-am gândit la această alternativă mai ales pentru a se dilua intervenţia cu pungi, zahăr şi ulei, cizme sau alte modalități de a cumpăra votul. Dar, finalmente, nu sunt sigur că ar fi o idee bună. Nu se diluează doar votul cumpărat care ar pierde din pondere pentru că nu poţi cumpara toţi alegătorii, dar s-ar dilua și tendinţele minoritare sau cele cu iz de modernizare: mișcările ecologiste, mişcările civice, votul pentru minorități etnice ar coborî poate ca pondere sub pragurile electorale, chiar dacă le punem mai jos.
Nici ideea că o prezență mai mare crește gradul de legitimitate nu este 100% consistentă. Da, asta funcţionează dacă cei care merg la vot sunt conștienți de ceea ce votează, au o opțiune, indiferent care este ea. La noi, însă, doar vreo 30% dintre românii cu drept de vot sunt interesați de politică, restul sunt duși la vot de reţelele de marketing electoral și sunt puşi să voteze la comandă. Este o realitate tristă, dar este o evidență şi, chiar dacă nu sună bine, pare o aluzie spre vot cenzitar. Pudibonderia democratistă ar putea să-mi sară în cap pe principiul că voturile sunt egale, că și inculții au drepturi egale cu savanții şamd. Da, totul este adevărat, dar nu ar fi totuşi nimerit să ne întrebăm dacă alegătorii care nici măcar nu cunosc candidații și programele lor, dar votează, nu dau oare un vot toxic pentru democraţie?
Să ne uităm și din cealaltă parte și vom observa că nu este normal să-i obligi pe oameni să meargă la vot şi să devină astfel instrumente de legitimare a unor găști de corupți sau hoți, pe care altfel nu i-ar vota, darsă fie nevoiţi să se prezinte la urne pentru a nu fi amendaţi. Nu credeți că tendințele de moderizare s-ar pierde în șuvoiul conservatorist care caracterizează masa de oameni ce se tem de schimbare ca de Dracu?
Transformăm un drept constituțional în datorie și nici măcar nu suntem siguri că rezultatele sunt cele pe care le asteptăm. Până la urmă, să fim sinceri, indiferent dacă ne declarăm de stânga sau de dreapta putem să recunoaștem: elitele, adică cei puțini, sunt cele care schimbă lumea și aduc progresul, nu marea masă a oamenilor, chiar dacă putem accepta utopia că ei sunt buni și cinstiți.
Și să mai notăm un lucru: indiferent care ar fi puterea politică, cei aflați la putere i-ar împinge pe oamenii de la țară spre vot cu şeful de post și, dacă tot i-au ajutat pe oameni să scape de sancțiuni, atunci le vor spune și cu cine să voteze. Ne apropiem vertiginos de perioada interbelică în care un partid ajuns la putere câștiga alegerile, chiar dacă la cele anterioare a avut 6%, prezența la putere îl ajuta să depășească 30 sau 40 de procente.

Să terminam cu ideea de economie, pe care o tot auzim.
Prieteni, democrația costă! Dacă nu ne permitem costul, atunci alternativa dictaturii, la prima vedere, este mai ieftină. Dacă alegerile sunt scumpe, haideți să nu le mai facem! Putem alege un singur om, Omul, adică cel care, în nețărmurita lui înțelepciune, o să-i desemneze pe toți.

Moartea votului politic

2011-08-23T03:26:00.000-07:00

Cea mai simplificată concluzie după aceste alegeri a fost un rezultat comentat ca la fotbal: 1-1. Adică egal sau fifty-fifty sau rezultat nedecis, cum se mai spune în alte sporturi. Dincolo de faptul că acest scor de maximă sinteză nu ne spune nimic, acest rezultat îi face pe combatanți să comenteze mai mult pe langă subiect. Menționez că nu sunt chiar atât de naiv încât să cred că ceea ce se spune este și analiza celor doi combatanți, fiecare spune ceea ce crede că trebuie să audă presa și militanții lor, dar tot experiența mea de politician mă face să cred că o mare parte dintre reacții sunt veritabile, sincere, reprezentând nivelul de analiză din staff-urile celor doua forțe ale politicii românești.

Cât de reprezentativ a fost acest test?
Toată lumea s-a raportat la aceste alegeri parțiale ca și la un moment crucial care va da semnalul sau va decide trendul. Greșit! Cele două colegii nu sunt reprezentative pentru România, sunt mai degrabă două studii de caz care nici măcar nu au o mare legătura între ele. În primul rând, pentru că în niciunul dintre colegii PSD (partea principala a USL) nu era prea bine reprezentat. Lupta a fost mai mult o chestiune de bătălie dintre PDL și PNL, un război între cele două forțe la care s-a adăugat și PSD. Mai mult, Baia Mare a devenit o zonă tipică pentru migrație politică, modelul turistic al primarului fiind o parte a modelului băimărean de politică, loc unde liberalii s-au strecurat printre PSD și PDL și conduc de multă vreme, cel putin prin zona urbană a capitalei de județ. Pe de altă parte, Neamțul a devenit prin migrația lui Pinalti și a altor lideri o zonă mai puțin ciudată, iar colegiul în care au avut loc alegerile nu a fost zona PSD în ultimii ani chiar dacă Victor Surdu a caștigat aici la ultimele alegeri. Zonele în care baronii locali și-au schimbat partidele sunt zone fluide, nisipuri mișcătoare unde mercantilismul electoral se poate manifesta perfect. Aici tranzacția cu voturi este la ea acasă.

Chiar dacă partidele au dat o importanță foarte mare comunicării virtualului rezultat, chiar dacă unul dintre ele ar fi câștigat cu 2-0, victoria nu ar fi avut cine știe ce ecou, decât poate pentru televiziunile prietene ale fiecăruia, oamenii în schimb rămân destul de reticenți. În plus, aceste alegeri nu au schimbat nimic, decât poate ceva în psihismul militanților, dar acele este oricum mai ales locul emoțiilor, și nu a rațiunii. Militanții trebuie să știe că vor mai avea șocuri de toate felurile până la alegerile adevărate. Vor mai fi scandaluri, trădari, regrupări care vor pune la încercare inimile sincere - sau nu - ale bieților militanți useliști și pedeliști.
Și mai este un motiv pentru care nu sunt reprezentative aceste alegeri pentru ceea ce va fi: PDL nu va avea, în fiecare colegiu, atât de multe resurse pentru a mobiliza, evident că nici PSD nu va putea să-i ducă pe Iliescu și Năstase în toate colegiile din țară pe parcursul campaniei.

Rezultatele au arătat ceva nou?

Nu au arătat nimic din ceea ce nu știam și nici nu cred că vor declanșa ample mișcări de susținere pentru useliști sau vreo resurecție a dreptei care să scoată din biblioteci și birouri mase mari de oameni pentru a-i susține masiv pe Boc&co. Totul va rămâne așa cum a fost, probabil, chiar și în sondajele de opinie făcute pe eșantioane naționale sau județene. Am văzut la Neamț cum Pinalti a ajutat, dar fără să iasă din casă, greul organizării căzând pe alți simpatizanți. Am văzut că un candidat care intră de pe primul loc în sondaje poate pierde cu brio chiar dacă în colegiul respectiv USL avea din start peste 50%. Culmea este că, pe parcursul zilei de vot, în timp ce PDL anunța că va îngheța salariile și pensiile, candidatul lui, secretarul de stat Rădulescu refăcea handicapul, chiar dacă partidul susținător își deteriora scorul. Dar nu este ceva nou, știam că omul este mai important decât partidul și mai știam că organizarea este cel mai tare atu: degeaba ai voturi agățate ca fructele prin pomii democrației, cineva trebuie să mergă să le și culeagă. Harbuz a pornit cu un net avantaj, dar nu a avut puterea financiară, administrativă și organizatorică să reziste asaltului final. Despre discursul și proiectul lui nu prea știu mare lucru dar, după cum îl cunosc, este un candidat bun, tânar, inteligent, ani de zile producător și realizator de emisiuni la radio și televiziune, deci nu cred că aici a fost defectul.
Mai știam că bătălia se mută în ultima vreme înafara retoricii politice, a discursivității sau valorilor spre o tehnologie a adunării de voturi în adevarate campanii de recoltare unde se dau cadouri, oamenii sunt aduși la vot cu autocarul sau primesc cadouri și ajutoare trimestriale de la primarii pentru a se întreține simpatia politică. Puterea, oricare ar fi ea, are aici mereu punctul ei forte,. La Baia Mare a intervenit Guvernul, nu la Neamț, iar unde a intervenit Guvernul cu oameni reprezentativi și promisiuni, acolo PDL a pierdut.

La Neamț, Guvernul si PDL s-au camuflat, și-au schimbat culoarea, iar discursul lui Rădulescu cu siguranță nu a sunat a discurs politic, ci mai mult a discurs de șef de CUASC (Consiliul Unic Agroindustrial de Stat și Cooperatist – n.a.), fiind un agricultor haios care uneori spune lucruri chiar trăznite pe la televizoare.

Nu îmi pare nouă nici informația că electoratul nostru (mai ales cel din Moldova sau zonele sărace) este ușor de cumpărat cu sticle de zahăr, ulei și cizme de gumă. Vorba unui alegător din Maramureș: Da, mi-au dat o pereche, dar noi suntem trei in familie. Nu este plăcut să constatăm că avem un popor care își vinde libertatea de a alege pe o bere sau un kilogram de zahar, dar nu putem să fim nici prea exigenți pentru că, în cele din urmă, tranzacționalismul este un motor al dezvoltării politicului și la alte nivele. Din moment ce oamenii nu percep că votul lor le-ar putea face viața mai bună, devreme ce nu identifică un politician care să le câștige încrederea, este normal să aplice teoria intereselor, fiind o alegere, în fond, rațională. Nu sunt de vină alegătorii pentru lipsa de cultură politică sau pentru lipsa de încredere la care au ajuns toate instituțiile politice și actorii care le populează.

Unde au gresit politicienii și partidele?
Am văzut articole despre greșelile lui Ponta sau ale lui Antonescu, cum au greșit ei prin infatuare sau aroganță. Nu cred că sunt vinovați de ceva fundamental, poate doar de faptul sunt în opoziție și nu la putere. Nici pentru alegerea candidaților căci au câștigat cu cel mai slab și au pierdut cu cel mai tare. Au făcut ce puteau face ei, au fost pe teren, l-au adus chiar și pe Ion Iliescu, salvatore della patria în viziunea unora.

Vina lor este că au în sondaje în procent de peste cincizeci la sută, iar acesta este un bagaj destul de greu de dus când alegerile sunt atât de departe. A fost principala mea rațiune când am spus că este foarte devreme crearea USL, că va fi o povară și o posibilitatea de a induce blocaje în activitatea militantă. În logica acțiunii colective când apare imaginea câștigului se fragilizează participarea colectivă, foarte mulți gândindu-se că rezultatele câștigului se repercutează oricum asupra tuturor, deci lasă costurile directe pe seama altora.
PDL a cîștigat unde a avut șiretenia să nu facă nimic politic, ascunzându-se după un independent și a pierdut acolo unde s-a implicat mai tare.
Să nu ne închipuim cumva că victoria PDL are vreo mare legatură cu politica înțeleaptă a Guvernului Boc sau că este vreo iluminare a poporului care a înțeles marele curaj al micului Boc de a tăia salarii, pensii, indemnizații și alte lucruri. Nici pe departe, dacă nu mă credeți pe mine, vă recomand să vorbiți cu militanți care au umblat pe teren și care s-au uitat cu atenție dimineața în oglindă ca nu cumva să le scape ceva portocaliu, pentru că mulți ar fi dezlegat câinii la ei.

Moartea votului politic și nașterea politicii de tip cameleon.

Ceva putem învăța, totuși, din aceaste alegeri? Noi, comentatorii, analiștii, nu prea acceptăm că am avea ce să învățăm deoarece viața politică în sine nu aduce nimic nou, aceleași metode, personaje similare, singură schimbarea pare degradarea continuă. Ar trebui să fim însă mai atenți, deorece văd semnele unei schimbări majore. Schimbare pe care nu știu dacă au observat-o nici chiar cei care sunt beneficiari principali și chiar autori prezumtivi.

În primul rând că votul politic începe să-și dea duhul. PDL a redus la maximum amprenta politică în mesajul și desfășurarea campaniei. O siglă mică, aproape ilizibilă, la Maramureș, verde în loc de portocaliu, și absența liderilor de la Centru la Neamț. Începe o nouă eră - cea a politicii cameleon, partidele își vor schimba culorile, siglele.

Reușita PDL are legătură și cu cadourile electorale, dar nu trebuie redusă la atât, dacă vrem să înțelegem vremurile care vor veni. Nu știu dacă partidele înțeleg asta, nu se vede din comentariile liderilor. Când Sever Voinescu spune că Moldova s-a eliberat de socialismul sărăciei dovedește că el, purtătoriul de cuvânt, nu s-a eliberat de politicianism sau că nici PDL nu a înțeles bine mecanismul propriei victorii. Ca să folosesc termenii politici din analiza lui Sever Voinescu întreb: a trecut cumva Moldova la creștin democrația sărăciei?

Și PSD l-a plimbat pe Iliescu la peste 80 de ani prin cele două județe și a mizat din nou pe votul politic. Cred că și colegii mei s-au înșelat. Votul politic devine un indicator slab pentru predicția de vot. Nici nu ar avea cum să conteze prea mult dacă ne uităm la încrederea oamenilor în politică, partide, instituții.

Dacă ideologiile nu au produs încă un model de societate care să aducă speranță, să emoționeze, să adune oameni în jur, atunci oamenii acceptă trocuri minore, lideri gestionari. Mitul Marelui conducător nu mai rezistă, poate va trebui să ne mulțumim cu mituri decăzute de politicieni sau baronași locali care nu promit fericirea și nici dreptate socială sau bunăstare, ci își creează rețele de susținători pe bază de stat de plată sau sponsorizare. Încrederea în politicieni se duce pe râpă în fiecare zi așa că va trebui ca partidele să împrovizeze transformându-și politicienii care mai pot face asta în tehnocrați sau în circari.

Politica de tip cameleon va pulveriza culorile, teoriile, siglele sau moștenirile politice. Caruselul a început să se rotească și dacă simtiți o usoră amețeală nu vă speriați.

Bine ați venit în lumea lui Dan Diaconescu! Deschideți ochii, nici nu știți ce pierdeți!

EXCLUSIV. Fuga dupa profit nu rezolva problemele sociale. Interviu cu sociologul Vasile Dancu, despre violentele din Marea Britanie

2011-08-21T08:40:00.000-07:00

Un interviu cu Dan Carbunaru

Sociologul Vasile Dâncu explică, într-un interviu acordat pentru caleaeuropeana.ro, mecanismele valurilor de violențe din Marea Britanie. Goana după profit a provocat dezechilibre sociale, ale căror consecințe sunt astăzi în atenția întregii lumi.

“Noi vedem violențele din suburbii doar în perspectiva crizei economice, care e ciudată și se desfășoară la nivelul finanțelor publice, burselor, produselor secundare, care generează o înțeleger mai scăzută la nivelul maselor, spune profesorul Dâncu. Să ne aducem aminte și de situația din Franța, unde actualul președinte Nicolas Sarkozy a avut ocazia să arate cât este de dreapta, prin măsurile luate atunci. Sunt raporturi de structurare socială și de polarizare socială care s-au acutizat pe fondul asistenței sociale generalizate în ultimele decenii. Filosofiile Europei sociale au ascuns raporturile sociale. Marea polarizare a societății, tot mai puțini dețin cea mai mare parte din PIB-ul statelor. Nu există o planificare a ofertei școlare cu ce poate absorbi piața forței de muncă. Sunt generații întregi de tineri intrați direct în șomaj în țările bogate, pe fondul unei expansiuni economice în care ajutoarele sociale au avut rol de calmant”.

Multiculturalismul, contestat de importanți lideri europeni

“Soluția multiculturalismului a fost aplicată timp de 30 de ani, o filosofie umanistă promovată pentru a rezolva problemele economice. Au fost aduși muncitori din Africa sau Europa de Est, pentru fabrici, mine, acolo unde populația nu mai vroia să lucreze. Au adus oameni masiv. Acum pricipalii lideri europeni, Sarkozy, Merkel, Cameron susțin că multiculturalismul e o prostie, că egalitatea e o gogoașă. Migranții să se integreze sau să plece. Majoritatea suburbiilor sunt formate din emigranți. În Londra, majoritatea protestelor sunt făcute de copii acestor emigranți, care au un statut incert. S-ar putea ca valurile de violențe să fie potențate în viitor”, crede Vasile Dâncu.

Violența polițiștilor naște violență

“În Anglia este o situație specială, explică sociologul român. Există studii privind violența polițiștilor, care își construiește autoritatea prin violență, iar violența naște violență. Cei care se confruntă cu polițiștii se organizează la rândul lor mai bine. Sunt generații care au terminat licee, colegii, facultăți neintegrate pe piața muncii. Această căutare a eficienței maxime, iar problemele sociale rezolvate prin ajutoare nu echilibrează forța de muncă, nici raportul dintre populația activă și cea dependentă. Socialul nu e o anexă pentru polițiști sau asistență socială, unii să bată și alții să ajute. Noua categorie socială refuză să apeleze la protestele tradiționale. Nu se identifică cu o ideologie. E o micare anarhică, care are nevoie de o soluție”

Nu există o soluție unică europeană

“O soluție unică europeană nu se poate găsi, crede Vasile Dâncu. S-a văzut cum s-au pierdut bani europeni pentru rezolvarea unor probleme locale. Situația Greciei și a altor țări trebuie să ne pună pe gânduri. Nu există o singură soluție. Asistența la nivel european trebuie să plece de la un proiect clar și individualizat. Este nevoie de politici sociale, o reajustare a structurilor sociale. Problema demografică e importantă, Europe pierde populație. A compensat acest lucru prin emigranți, care i-au adus la prima vedere avantaj. Dar nu s-a ținut cont de costurile de integrare. Pe termen scurt emigranții nu au costat mult. Dar acum trebuie să integrăm copii și nepoți de emigranți”.

Trupele „anarhice”, organizate prin Internet

„Aceste forme de organizare prin Internet, rețele sociale, dau senzația unor trupe anarhice organizate strategic, cu posibilitate instantanee de comunicare. E un pericol foarte mare pentru o societate dacă va trata acest fenomen fără un proiect”, .avertizează Dâncu

Statul are nevoie de ajutorul intelighenției

“Ce se întâplă acum este consecința lipsei de intervenție, a statului minimal, mai spune, în finalul interviului, Vasile Dâncu. Statul are nevoie de expertiza din universități, academii, pentru a proiecta politici demografice, de sănătate, de educație. Cu ajutorul intelighenției, resursele societății trebuie direcționate pentru dezvoltarea și creșterea socială. Doar urmărind profitul cu minime costuri și maximizarea rezultatelor, vom ajunge unde nu ne dorim. Fuga după profit nu rezolvă dezechilibrele sociale”.

Interviu realizat de Dan Carbunaru

http://www.caleaeuropeana.ro/exclusiv-fuga-dupa-profit-nu-rezolva-problemele-sociale-interviu-cu-sociologul-vasile-dancu-despre-violentele-din-marea-britanie/

Bun găsit

2011-08-13T13:00:00.000-07:00

Dragi prieteni,

Lipsesc de vreo trei luni din locul acesta unde v-am ademenit și unde am schimbat ganduri si emoții, ne-am sprijinit reciproc pe speranta că binele învinge și noi suntem de partea lui, că haosul este doar pasager și noi nu suntem parte a lui. Timp de aproape trei luni am trecut rar pe aici, acasă, pentru că m-am dedicat unui proiect care m-a extenuat intelectual și sufletește. Cand mă întîlnesc cu vreunul dintre visele mele caut să sacrific totul, din păcate, chiar și lucruri pe care nu aș avea dreptul să le sacrific.

Mă voi întoarce în scurt timp și voi încerca să vă redobândesc încrederea si să construim împreună măcar starea de bine care te invadează atunci când vezi că nu ești singur și măcar unul dintre semenii tăi vede steaua pe care o vezi și tu sau are o suferintă soră cu suferinta pe care încerci și tu s-o învingi. Poate voi începe alături de voi o nouă carte (asa cum am facut în ultimii ani), poate voi mai zugravi prin casă si voi prezenta o noua fața a blogului.

Nu stiu pe câți vă voi mai reintâlni aici după ce, cu sigurantă, ati deschis usa în multe zile si nu m-ati găsit aici, cu vreun nou text, cu vreo noua imagine.

M-am gandit să vin cu ceva de prin locurile pe unde am trebăluit pentru că nu te poți întoarce acasă cu mâna goală, poate doar cu sufletul gol, pentru a-l umple din nou și a te pregăti de o alta călătorie sau rătăcire printre străini.

Neavand ce aduce de-acolo, vă aduc in dar o poezie. Nu stiu dacă o să va placă tuturor, dar mie mi-a plăcut tare, odată, demult. Poetul Traian Furnea a murit de tanăr și ne-a lasat doar o legitimatie de poet iar eu nu am avut norocul să-l cunosc desi cred ca am trecut cel putin o data unul pe langa altul.

Mă bucur să va regasesc.

Traian Furnea - Scrisoare din tura libera

Lucrez, iubito, stiu
Îti va fi greu sa ma crezi
Si sa ma vezi altfel decât licean
Darunidu-ti trandafiri
Cu degetele pline
De creta si cerneala.

Stiu
Îti va fi greu sa ma crezi
Dar iata
Eu îti trimit si-o inimioara decupata
Din salopeta salopeta
Gradul cel mai înalt de seriozitate.

N-am la uzina un post de condus
Opt ore fluturi colorati
Din floare în floare
Lucrez la niste utilaje mari
Cât dragostea mea pentru tine, iubito,
Si le spal cu motorina
Le-ntretin cum se zice
Le spal cu mâinile mele mari cu care
T;i-am modelat rotund
Sânii tai mici
Cât înca erau calzi.

În pauza de masa le spun muncitorilor
Poezii
Si lor nu le vine sa creada
Ca eu le-am compus
Râd cu gura pâna la urechi
(Într-o zi maistrului cum a râs
I-a ramas slanina dupa ureche)

La vara voi da din nou examen
La facultate
Poate-am sa intru
Si-ntr-o vacanta o sa te caut.

Pâna atunci
Am adunat deja vreo sapte
Borcane goale de mustar
Aici se consuma mult mustar
Si fiecare ban marunt pe care-l am
Îl arunc înauntru.

Pe fiecare borcanas
Am lipit câte o eticheta
Pe care am scris
Cu cele mai sincere litere din lume

“Fonduri
Pentru regasirea
Mihaelei D”.

Evadarea din zadarnicie

2011-07-21T15:20:00.000-07:00

La plecarea lui Mircea Ivanescu

S-a dus dintre noi unul din cei mai mari poeți pe care i-a avut Romania, Mircea IVĂNESCU.

Desi in 1999 a fost propunerea Romaniei pentru Premiul Nobel pentru literatură, astazi nu vor afla prea multi români că s-a stins un mare poet. Nici tinerii cei destepți și sensibili, cu sufletul tânjind după frumos si după iubire, nu vor afla vreodată că bucuresteanul refugiat la Sibiu ar fi putut sa le spună că ”nu exista singuratate/ suntem intotdeauna mai multi în noi insine”.

La plecarea unuia dintre cei mai discreți poeti ai literaturii noastre nu se vor bate televiziunile pentru transmisii de la cimitirul din Sibiu si nici nu se va face breaking-news, ca la spectacolul mortii Madalinei Manole. Politicienii nu se vor inghesui pe la televiziuni sa deplanga marea pierdere.

A fugit de la Bucuresti la Sibiu si nu s-a mai întors in Capitala noatra unde tot mai multi scriitori deveneau samsari de vorbe. Unul din cei mai mari postmodernisti ai Europei nu cred că va fi omagiat de Presedintele României si nici nu i se vor face ediții de lux la Humanitas pentru că nu s-a alaturat pasiunilor desarte ale contemporanilor săi.

Intrunul dintre putinele interviuri spunea:„N-am mai scris din 1997, de cînd s-a îmbolnăvit nevastă-mea. N-am mai scris şi nici n-am mai citit. [...]Nu mă caută nici un prieten, nici din străinătate, nici din ţară şi, în general sau în particular, nu am nici un prieten. Stau singur ca un nenorocit. Toată lumea dă cu picioarele în mine.”

De fapt, acest mare contemporan al nostru a evadat dintr-o ”mare, dintotdeauna știută, zădărnicie”.

Mă bucur pentru că, in fine, a reusit să găsească iesirea din locul acesta neprietenos unde ”spaima se rostogoleste, străvezie, prin aer. deasupra/in jurul meu”.

Drum bun, bătrâne!

Pentru cei care, cu sau fără vina lor, nu au cunoscut nici un gând al marelui poet și nici măcar nu i-au dat vreodată buna ziua, imi permit sa le dau niste esantioane de vers. Pentru cei care nu au mai citit demult o poezie am pus si niste variante you tube, poate așa o să le fie mai usor.

Despre moarte ca revedere
1.
sigur ca nu este adevarat. murind
nu revezi pe nimeni – moartea este un val lung
care te poarta cu ochii închisi – si te leagana –
si la început e un somn, si pe urma o uitare –
si pe urma timpul îsi pierde orice înteles,
este numai o liniste care se întoarce asupra ei însesi
cu un singur ecou – si acela e-un nimb,
ca flacara lumânarii – si pe urma lumina
îsi pierde orice înteles – si pe urma tacerea
îsi lasa deoparte întelesul – si suspendat
în ceva care nu mai are vreun înteles – si nimic pe urma, nici
descarnarea de întelesuri, plutirea în nimic,
cu scheletul nefiintei, gura în gura,
nu mai exista. pe urma nu mai este nici un pe urma
dar nici vreun acum, si nu mai este nici moarte.

2.
dar moartea este o revedere totusi – însa de partea
aceasta a ei, cel care ramâne îsi deschide
ochii deodata – (si ceea ce vede atunci
daca are sa uite vreodata, un popor nevazut de furnici
îi va musca ochii, si nu vor mai vedea ochii lui dupa aceea
decât contururi). cel care a privit moartea
luând chipul unei fiinte – vede din nou
ceea ce nu s-a vazut niciodata de la facerea lumii,
ceea ce se vede mereu – si oricât de repede
si-ar acoperi ochii – oricât de tare
ar gâfâi, sa-si acopere asurzitoarea lumina a tacerii
din ochi, din urechi – ceea ce a vazut el atunci
a fost înfatisarea adevarata, a fost
- dar adevarul nu mai înseamna aici nimic –
a fost ceea ce se priveste pentru întâia data
si fara urmare.

***

se intra greu în moarte? uneori
se trece atâta de greu prin paloare – ramâne
pe obrazul cel de alaturi o spaima care decoloreaza
trasaturile, si le coboara în cearcane, si ochii mariti
nu mai aud raspunsul, si cauta, cauta.
pe urma, paloarea ramâne, asa cum la bolnavii de cord
obrazul, fruntea capata o paliditate care nu e
a spaimei – caci prin spaima treci, si apoi respiri –
dar lumina aceasta de ceara sta. se moare încet,
desigur, pentru ca mâna este obisnuita sa încerce
mereu câte un gest, pentru ca ochiul vede mereu –
chiar si nemiscare. si chiar
si întunericul care se lasa – si înconjoara totul.
si, de fapt, mai e ceva în trupul acesta atât de ostenit,
ca nici nu mai simte trecerea timpului – mai este ceva
care simte lumina, si bucuria, si pierderea oarba a contururilor
si care mai vrea sa mai treaca ceva din toate acestea
gesturile care sa înconjoare obiecte – si ochii sa vada
si trupul întreg sa respire. mereu, în timp ce un om,
sub flacara palida care i se aseaza pe fata
trasaturile i se schimba, mai cauta înca.
si pe urma când, în sfârsit, chipul se opreste, si nemiscat
asteapta acum vesnicia – nici atunci
nu s-a terminat totul. caci spaima care ne-alunga
în noi însine când privim nemiscarea aceasta, ne fugareste
pâna când ne auzim chinuiti respirând, spaima aceasta
o mai bântuie pe fiinta de alaturi, întinsa într-un lent
pat doar cu câteva flori, cu tremurul luminii mate
si cu tacerea pe care, vezi, nimic n-o mai sparge. spaima aceasta
înseamna ca nimeni nu moare, cel putin înca un timp,
câta vreme ti-e frica privindu-i pe cei care au murit.
si poate ca asa e mai bine. se moare greu. nemiscarea,
tacerea, lumina galbuie si spaima –
ochii închisi, adânciti, buzele strânse, decolorate,
- toate acestea sunt semne. dar moartea ramâne
si în cei care sunt înca vii si privesc. si moartea, în cei vii,
nu mai e nemiscarea – chiar daca a spaimei desigur.
moartea e o lumina decolorata. privirea spre ea
e si frica si flacara scurta – mata, galbuie – si oarba
asezare de vorbe

Mai acceptati o poezie, vă rog! Sau treceti direct spre final.

Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit
un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?

Iata si niste prelucrări you tube

Victoria care ne surprinde și înfrîngerea care ne ține în viață

2011-07-11T04:37:00.000-07:00

Infrângerea care ne ține în viață
În fiecare zi ne lovim de neîncredere în societate, stat, instituţii şi de o insatisfacţie generală față de viața pe care o trăim. Totul merge rău, lucrurile și țara merg într-o direcție greșită.
Dacă am face studii sociologice, consistente, despre realitatea și viața noastră socială acestea ar putea să constate că nefericirea noastră nu are ca şi cauză condiţiile sociale sau locul neprielnic în care ne-am născut. Neputinţa noastră a devenit istorică și, cel mai grav lucru, ea se învață. Nu se ia din laptele mamei, nu este una genetic transmisă, ci vine dintr-un un fel de genetică socială care face ca să ne tot pierdem în peisajul rătăcirii fără de proiect și fără de vlagă. Nu putem face nici măcar nişte amărâte de autostrăzi, nu suntem în stare să construim o societate fără corupție, nu putem reforma educația, nu putem măcar să ne păstrăm tinerii acasă. O neputință pe care am transformat-o parcă în filosofie de viață și mod de a fi în care culmea este faptul că ne sfatuim copiii să părăsească acestă țară, unde, dragul mamei, nu ai nici o șansă, nu poți face nimic.

Neputinţa are, în primul rând, o explicaţie de fond, una convenabilă, ușor de asimilat, dar mai ales una care ne deresponsabilizează. A fost cultivată mereu prin povestea fundamentală a devenirii noastre, istoria. Dar nu numai de istoria oficială, ci și de formele povestirii vieţilor noastre, a istoriei familiilor spuse de bunici copiilor atunci când ei întreabă despre strămoşii lor contribuie la asta. Un discurs total despre înfrângere se învață mereu, încă din familie.

Neputinţa de a arăta ceva făcut în istorie am explicat-o prin faptul că am fost mereu călcați de imperii, de popoare migratoare, am fost teatru de război. Dar le spunem copiilor că am fost pacifiştii lumii, cum spunea un ideolog comunist. În copilărie, vedeam în biblioteca tatălui meu o carte și pe măsură ce creșteam mă enerva tot mai tare din cauză că avea un titlu propagandistic idiot: Nici cuceritori, nici cuceriți. Probabil că în trupul meu de copil și apoi de adolescent se întâmplau transformări radicale de masculinizare, se instaurau instinctele de luptă și supravieţuire, iar acestea se împăcau destul de greu cu un asmeanea tibetanism bolșevic. Adică, dacă nu am fost nici cuceritori nici cuceriți, ce dracu am fost? Am fost absenți, am fost fugiți în păduri din calea istoriei? Ne-am ocupat doar cu otrăvirea fântânilor și arderea grânelor în fața unor inamici care nu s-au mai obosit să ne caute?

Neputinţa de a trăi decent, de a trăi normal, firesc, ca și cum nu ar trebui să îți aduci aminte unde ești, asta ne lipsește. Acceptăm cu ușurință mizeria umană pe principiul că aici este România, aici nu suntem în Germania, prietene, trezește-te! Or să te calce toți in picioare dacă nu faci ceea ce trebuie, dacă nu faci ce fac toți. Trebuie să fii necivilizat, egoist, sălbatic, să nu respecți nicio regulă. Să cobori în ochii tăi doar pentru că trebuie să acceptăm o falsă definiție a situaţiei ca junglă în care nu ai voie să ai nici mamă, nici tată.

Neputinţa de a ne bucura de viață face parte tot din marea înțelepciune a ființării mioritice. Le spunem de mici copiilor că nu vor avea nici un viitor în România, că trebuie să plece cât văd cu ochii, în America, la căpşuni, oriunde. Adică, am înnebunit de tot? Dacă noi nu am fost în stare să construim o lume bună pentru ei de ce nu le dăm lor sanșa sa facă acest lucru pentru copiii lor?

Viața nu este doar ceea ce se întâmplă fără voia noastră, viața este și ceea ce facem cu trecerea noastră prin zile și nopți. A te bucura de faptul că ești sănătos, că poți să calci pe iarbă, să alergi în soare sau să te scalzi în iubirea ori prietenia cuiva este mai mult decât a face proiecte megalomanice de carieră sau îmbogățire.

Neputinţa de acceptare a performanţei altora, de a ne bucura colectiv, de a fi împreună este altă formă a unei deprinderi învățate. Capra vecinului este mereu sacrificată, dar ea oricum nu va mai nasşte iezi. Deci după ce ne-am făcut damblaua de ce să mai insistăm? Am putea să luăm un model de la vecin, un exemplu, atunci când ceva i-a ieșit bine. Comunităţile europene sau asiatice învață din experiențele indivizilor și fac din ele practici comunitare. Dacă unul pune un hotel în Alpii elveţieni sau austrieci și afacerea merge, atunci toţi construiesc hoteluri sau pensiuni, se face o asociaţie sau o cooperativaă, unii devin monitori de schi, altul face pâinea proaspătă pentru toți, alt vecin duce turişti în excursie.

Toate aceste forme ale neputinţei nu au nici o explicaţie obiectivă. Totul este dobândit, perpetuat printr-o subcultură a înfrântului care nu are curajul traiască fără suferința sau, mai exact, nu are curajul să se ridice dacă a căzut.

Victoria care ne surprinde şi managementul emoţiilor negative
Mi-am regăsit aceste rânduri pe care le-am scris în timpul unei călătorii la Budapesta în seara în care Lucian Bute a ridicat România în picioare, pentru puţină vreme. Am participat cu toții la un ritual colectiv al victoriei. Un băiat simplu, dintr-un sat de lângă Galați, împins la profesionism de mafia din boxul românesc, când clanul Simion l-a impiedicat să ajungă la JO de la Sidney, a adus o sărbătoare și ne-a reamintit un ritual al victoriei, parcă uitat. Putea arăta ca o poveste de succes care umple sălile de box cu copii săraci din cartierele jalnice ale marilor orașe, copii care vor aduce peste 20 de ani alte centuri în România. Un ritual al victoriei care a izbucnit firesc, din amintiri, din instinct, poate.

M-am uitat în jurul meu cu intenţia de a găsi măcar un fir de explicație pentru ceea ce se întâmplă cu noi. Am vrut să văd dacă oamenii se pot bucura până la capăt şi ceea ce am văzut mi-a plăcut. Oamenii se bucurau chiar dacă o televiziune deja transmitea în direct căutând mutre care nu se bucură. Un jurnalist ne spunea ca nu vede decât doi oameni care se bucură cu mâinile pe sus, la o jumătate de oră de la meci. Un fost boxer îl ataca pe învingător cu vulgaritate.

E adevarat, era acolo și o îngerință politică, dar putea fi pasată ușor, trecută sub tăcere. Dacă politicul se bagă peste tot, trebuie să construim anticorpi, scheme de perceptie pentru a reusi ignorarea lui, dar nu ne putem amputa orice parte din viața noastră de care s-a atins politica. Cei zece mii de oameni aveau, acolo, in sala, o solutie pregatită pe care au folosit-o intens si eficient.

Mi-am dat repede seama că nu va fi o poveste de succes, un moment important pentru mii de copii ce ar putea visa să devină campioni ca Lucian. Nici societatea nu va fi primit această victorie ca un duș rece care te trezeşte dimineaţa la viață. Șirul înfrângerilor așteptate cu care ne-am obişnuit nu va putea fi întrerupt de victoria lui Lucian Bute și de ieşirea oamenilor în Piaţa Universității. Înfrângerea ne-a intrat în suflet ca o neputință învățată temeinic și s-a transformat într-o solidă certitudine. Decât să lupți, să speri, să nu poți dormi de frica de a nu greși în meciul de maine, este mai simplu să aștepți o înfrângere sigură pentru care deja avem o explicație. Când victoria este aproape și mai ai doar un pas, emoția poate fi cumplită, aşteptarea foarte grea. Dacă înfrângerea este asigurată, nu te mai chinuie aşteptarea și nici nu mai trebuie să invoci norocul sau pe Dumnezeu.

Dar nu acesta este lucrul cel mai grav pe care l-am decelat în aceste zile. Din contră, cred că oamenii se pot obişnui cu victoria, mai repede decât s-au obişnuit cu înfrângerile. Le trebuie doar o elită care să conducă societatea spre mici sau mari victorii în viitor. M-a întristat că există deja stăpâni peste nefericirea noastră, maeştrii ai căderii, nişte guru ai învăţării întru înfrângere.

Minimalizarea victoriei a început din prima secundă în care Bute a ridicat mâinile deasupra capului. De ce? Simplu, înfrângerile repetate ale oamenilor vor aduce voturi in viitoarea campanie, iar această stare trebuie pastrată până ce vor veni următoarele alegeri. O cruzime inutilă, oamenii sunt destul de nefericiţi, de săraci, de triști. S-au săturat de guvernanții de acum, văd deja România ca o prăpastie și nu mai cred în viitor. La ce bun să-i ajuți să păstreze deznădejdea, să-i privezi de bucuria de dupa o victorie, de savurarea ei. Dacă strategii de ocazie ar fi mai deştepţi şi-ar da seama că depresia colectivă îndepărtează lumea de vot, îi face să nu mai creadă în nici o soluție, deci nici soluţiile cu care vine opoziţia. Managementul percepţiei şi orientarea spre producția de emoții negative este o mare greşeală, după părerea mea, deoarece crează o atmosferă care blochează chiar si receptarea ideilor noi

Nu mă mai ocup de strategie politică de multă vreme, dar în locul partidelor din opoziție sau a mass-mediilor care vor căderea actualei puteri aș lupta tocmai pentru a multiplica aceste rare luminișuri din viața oamenilor. Aceste luminişuri de fericire generate de sentimentul victoriei creează un efect de contrast și mai ales pot reda o speranță pentru ca oamenii să creadă în utilitatea unei viitoare schimbări.

Deocamdată însă niște spin doctori dâmbovițeni, cântăreți după ureche și cu lecturi putine si neîncheiate, caută să ne țină tristetile treze și nefericirile intacte. Ne cultivă infirmitățile şi rănile ca la nişte cerşetori ce sunt o anexă a eczemei lor. O telerealitate tristă care ar trebui să aducă niste mărunțiș electoral. Să fie asta țara tristă (plină de humor!) despre care scria inegalabilul Bacovia?

Sunt câțiva morți în oraș, iubito .....

MITOLOGII, FANTASME SI IDOLATRIE

2011-07-04T14:35:00.000-07:00

Recenzie ziarul Unirea
Alba Iulia

Vasile Sebastian Dâncu revine în prim planul publicisticii autohtone, cu un nou volum de eseuri, apărut la editura “Rao”, în luna iunie. După ce anul trecut, la aceeaşi editură a publicat “Patrie de unică folosinţă”, volum dedicat fiicei sale, Adriana, de această dată, este rândul lui Adrian Sebastian, mezinul familiei Dâncu, să primească în dar de la tatăl său, dedicarea unei cărţi consistente, care cuprinde un câmp important de idei şi trăiri.
Spre deosebire de cărţile unor autori obişnuiţi de eseuri, scrierile autorului Vasile Dâncu, se bucură de sprijinul necondiţionat al sociologului Vasile Dâncu. Acest fapt îi conferă clujeanului avantajul de a scrie despre lucruri actuale, care ne privesc pe toţi, cu argumentul cifrelor pe care le oferă cercetarea sociologică.
În debutul cărţii, Dâncu ne vorbeşte despre rolul pe care îl au textele pe care le-a scris, despre care consideră că nu trebuie explicate şi nici justificate, mai mult decât pot să o facă ele însele, fiind de părere că ele “vorbesc despre lumea noastră şi încearcă să aducă înţelesuri”.
În articolul “România reală nu există”, directorul Institutului Român de Evaluare şi Strategie(IRES) postură în care cei mai mulţi dintre noi îl găsim pe micile ecrane, ne oferă pe parcursul a 16 pagini un adevărat regal sociologic în care ilustrează cu cifre şi remarci, tabloul a două celebre despărţiri (Monica şi Irinel Columbeanu – Pepe şi Oana Zăvoranu) care în prima parte a acestui an, au luat faţa din punct de vedere al audienţei, oricărui alt eveniment intern. Dacă am fost pasionaţi de aceste evenimente, avem prin intermediul cărţii, ocazia să vedem care dintre personaje este mai iubit, raportat la celălalt, de către ce categorie socială sau de vârstă şi ce impact au avut aceste evenimente asupra românilor. În acelaşi articol, Dâncu ne expune felurite paradoxuri pe care le trăim, spre exemplu: 65 % dintre români consideră că televiziunile din România manipulează, nu informează, însă mai mult de jumătate dintre semeni, le exonerează de orice vină, considerând că ele nu fac altceva decât să ofere ce se cere de către public.
România a ajuns în viziunea lui Vasile Dâncu, tărâmul crizei permanente, autorul consacrând în cartea sa rânduri importante crizei morale şi politice din România dar mai ales crizei de valori.
Curajos dar şi timid, cum se autocaracteriza într-o altă carte, Dâncu nu se teme că ceea ce scrie va leza pe unul sau pe altul, dacă simte că un lucru trebuie spus. Îl privesc din postura de tânăr autor şi mă molipsesc de un fel de gândire sociologică, întrebându-mă cât la sută din ceea ce scrie suportă propria-i cenzură. Sunt sigur însă, parcurgându-i firul epic, de faptul că evită falsa diplomaţie şi teatralitatea, pe care alţi autori le folosesc uneori pentru a da bine, sau pentru a nu supăra pe cineva. Altfel nu-mi explic de unde să izvorască articole de genul: “Politica noastră ucide speranţa”, “Patologia politică a excesului”, “Despre marea fraudare a alegerilor prezidenţiale”, “Politician, adjectiv”, “Politica indiferenţei” etc.
Dacă vă imaginaţi că Vasile Dâncu evită să dea nume sau exemple concrete când vorbeşte despre bolile genitale ale politicii, pe care mulţi se străduiesc să le ţină sub cearşaf, atunci sunt nevoit să fac precizarea că acest lucru nu se întâmplă. Dâncu oferă şi nume şi situaţii, în cartea sa fiind amintit cam tot “prim-planul” politicii româneşti. Nu de puţine ori, autorul face referire şi la propriile-i greşeli sau la eşuarea unor proiecte în care a crezut, la oameni care l-au dezamăgit sau la situaţii în care realizează că ar fi trebuit să procedeze altfel decât a făcut-o.
Când am vorbit despre curajul lui Dâncu, am luat în calcul şi faptul că el este membru al unui partid politic, dar este şi sociolog. În locul lui, mulţi ar încerca să fie prieteni cu toată lumea, profesorul clujean însă nu încearcă să menţină în jurul său nici un mediu de viaţă artificial şi nici false prietenii, enervându-se când e cazul să se enerveze, fiind uneori paternalist, alteori sensibil, dar întotdeauna căutând să menţină prezent filonul care-i ţine vii gândurile – proiectul.
Deşi evocă momente trecute sau prezente, cartea “Mitologii, fantasme şi idolatrie” se conjugă la viitor. În ea îl găsim cel mai mult pe Dâncu-omul, nu o funcţie sau un statut social. Omul care se revoltă pentru condiţia semenilor săi şi care are curaj inclusiv să reproducă abjecţiile pe care le-a scris Corneliu Vadim Tudor despre el, în “România Mare” pentru a demonstra într-un articol remarcabil (15 Martie. File din războiul nostru de o mie de ani cu ungurii) că de fapt acest conflict interetnic nu există, ci există doar voturi, pe care extremiştii lor şi extremiştii noştri le râvnesc, cu preţul unor “tâmpenii” pe care le spun, după care fac afaceri împreună.
În articolul “Ne trebuie totuşi un om” autorul surprinde un aspect pe care foarte mulţi îl vorbesc pe la colţuri, dar puţini au curajul să-l scrie: “doar în ţara noastră şoferii au devenit prefecţi şi parlamentari, iar secretarele, distinse secretare de stat sau directori de ministere”.
Pentru a nu rămâne însă cu sentimentul unui “sindrom Cleopatra” după ce Vasile Dâncu a spus fără menajamente nişte adevăruri actuale în cartea sa, şi convins că apariţia lucrării i-a trimis pe furiş la librărie să o cumpere şi pe adversarii săi, închei cu un citat din “Manifest împotriva vorbirii despre femei”:
Nu faceţi imprudenţa să le vorbiţi femeilor, mai ales primăvara (…) În general, nu vorbiţi despre femei, poate doar despre cele ce s-au dus. Luaţi-le mai bine în braţe, ţineţi-le de mână, îmbrăţişaţi-le (…) Lăsaţi-i pe poeţi să vorbească despre ele, ei oricum sunt rătăciţi şi nu o să mai revină vreodată pe pământul nostru. Poeţii au trădat demult, ele i-au păcălit că sunt copii, ca să adoarmă cu capul pe sânul lor pietros, pe poeţi i-au pus să se transforme în prinţi, când noi suntem plecaţi, iar apoi, i-au transformat în cerşetori de iubire (…) Nu vă plângeţi mai ales de faptul că uneori, în special în nopţile fierbinţi, când le iubiţi, ele se comportă ca nişte regine, vă ordonă ca unor sclavi namibieni, pentru că ele chiar sunt zeiţe, care au ales să rămână alături de noi mai demult, când au descoperit că suntem tonţi, nătângi şi nu am avea cum să supravieţuim fără ele”.

Flaviu PREDESCU

IMPOTRIVA UNEI MARI CRUZIMI

2011-06-28T14:53:00.000-07:00

In apărarea lui Marian Vanghelie

Nici o bucurie personală, poate doar o licărire de speranță
Luni și marți am primit câteva zeci de telefoane care omagiau curajul lui Victor Ponta care l-a trimis pe margine pe Marian Vanghelie. Unii m-au întrebat dacă mă bucur și le-am spus că Vanghelie nu a fost niciodată o miză pentru mine. Așa cum mi-a spus odată într-o discuție între patru ochi el nu auzise de mine când a fost trimis pentru prima dată de șeful de partid de la Bucuresti să atace Grupul de la Cluj, într-o conferință de presă. De câte ori era redirecționat de cineva să mă atace pentru diverse poziții ale mele în care nu eram ”pe linie” am simțit doar o mare tristețe și un acut sentiment al derizoriului în legatură cu mediul în care am ajuns să activez, ca să spun așa. Una dintre argumentele interioare ale plecarii mele definitive din politica mare a fost, dincolo de dezamăgirea față de Mircea Geoană, și nefirescul, grotescul situației în care partidul îl trimite la polemică ideologică împotriva mea pe cineva fără poziție, fără studii, cultură politică sau urmă de abilități discursive, pe cineva care, nu are nici o vina, pentru că nici măcar nici nu știe de ce este acolo. In tot acest nefiresc, Marian Vanghelie nu mi-a produs un sentiment de adversitate, doar unul de incompatibilitate cu situația de dialog despre devenirea ideologică a partidului-far al stângii românești. Pentru că Marian Vanghelie a fost de cele mai multe ori folosit în competiția politică internă de mai mulți dintre ”greii” partidului care l-au promovat și acceptat pentru că este săritor să sponsorizeze orice și destul de dispus să își arate solidaritatea față de colegi.

L-am iertat total pe Vanghelie când mi-a spus: Domnule Profesor, eu am plătit din greu pentru fiecare lucru pe care l-am obținut în politică. Eram sigur de asta, iar sinceritatea si franchețea lui m-au cucerit. Mi-am dat seama atunci că este mult mai uman decât mulți dintre colegii mei de atunci, cu gulere albe, butoni de aur și discurs impecabil. In nici un caz nu am crezut vreodată că este destul de tânăr și poate învăța pentru a ajunge chiar Presedintele PSD sau Presedintele României cum a fost încurajat, ipocrit, de către unii. Am fost de multe ori șocat de lipsa de criterii și mai ales cruzimea celor care au stat alături de liderul din sectorul cinci după principiul regulii de aur a politicii, adică ”cine are aurul face regula”. In plus, Vanghelie a fost încurajat chiar și de unii care nu aveau curaj să facă opoziție tânărului președinte al PSD, Victor Ponta. Dar dincolo de toate, era clar pentru toată lumea că autenticul Vanghelie se află în incompatibilitate cu nivelul la care ajunsese să se simtă ca peștele în apă.

Ponta-dictatorul

Unii jurnaliști mă întrebau ieri și azi ce părerea am despre gestul lui Victor Ponta. Deși nu mi-a dat o satisfacție personală, recunosc că m-am gândit cu simpatie că, în fine, cineva rupe lanțul ipocriziei și încercă să instituie o brumă de normalitate în orânduirea criteriilor de evaluare din PSD. Faptul că acest om este Victor, partenerul meu de excludere din perioada reformei, l-am considerat un fel de revanșă a tinerei generații politice. Și poate o licărire de speranță …
Incă din primele ore după care s-a anunțat decizia aproape unanimă a PSD am așteptat reacția celor care de peste un an mă bat la cap cu ideea că Ponta nu face nici o schimbare în PSD, că nu are curaj să-l schimbe pe Vanghelie, că nu este cu nimic mai breaz decât Iliescu sau Năstase. Nu mă așteptam să-l laude pe Victor Ponta, credeam că doar o să minimalizeze hotărîrea conducerii PSD. Dar nu mă asteptam ca oamenii din diferite medii, în a căror judecată aveam o încredere, să înceapă divinizarea lui Vanghelie: un tip autentic, un tip sincer, mare castigător de voturi. Nu-mi venea să cred că Ponta o devenit peste noapte Marele Dictator, Tortionarul autenticitătii politice. Că adversarii stângii îl consideră perfect pe Vanghelie, o adevărată imagine a stângii, înțeleg foarte bine. Ei în campania electorală arată cu degetul, le convine o stângă cu o imagine caricaturală, deși adversarii slabi fac întreg meciul politic încâlcit și confuz, iar victoriile nu au strălucire.
Nu am stat prea mult să mă gândesc cum a făcut Victor saltul asta de la marioneta lui Năstase, la gâdele sângeros, căci am fost acaparat de spectacolul susținătorilor de ocazie pentru Marian Vanghelie.

O mare cruzime

Nu, nu Victor Ponta este autorul ei!

Din nevoile bătăliei politice și atacării lui Ponta, Vanghelie începe să fie elogiat in spatiul media si chiar in zone intelectuale. Peste noapte va fi reevaluat voinicește și i se vor gasi resurse speciale de management politic modern și reprezentare socială. Este pragmatic și dedicat, este un personaj care alungă monotonia politică și falsul. El este autentic, nu simulează, are emoții adevărate iar oamenii de la glie apreciază foarte mult asta. Parcă până mai ieri era vorba că trebuie să ajutăm electoratul să evolueze, nu să ne coborâm la nivelul celor mai de jos instincte. Inainte de asta aceleași personaje se oripilau la televizor gândind la cumpărarea de voturi sau alte metehne nedemocratice.

Incepe parcă a doua etapă a cruzimii față de Marian Vanghelie, după cea în care a fost încurajat din interiorul partidului că poate deveni orice vrea el în statul roman doar că, deocamdată, este nevoie să plătească revelioane, serbări de 1 mai, concedii sau lansări de carte pentru partid în lupta cu marii inamici. Această metodă l-a ajutat să se descurce foarte bine și cu adversarii politici care impărteau resursele capitalei, că doar regula de aur a politicii nu se schimbă doar pentru că PDL conduce țara.

Această a doua fază a cruzimii față de Vanghelie este începutul unei celebrări publice și o nouă încurajare pentru el ca să-și depășească limitele, sa duca din nou politica in derizoriu si vulgaritate. Asa cum în Comitetul Executiv a PSD s-a votat aproape în unanimitate pentru eliminarea lui, noii lui apologeți vor doar să-l folosească împotriva USL si a lui Victor Ponta. Eu stiu că Vanghelie este un băiat (spune mereu că este foarte tânăr!) care a progresat mult, sunt convins că este un om bun, poate fi probabil un prieten pe care te poți baza. Sunt sigur că are caracter și am dovada asta prin faptul că nu i-a dat în gât pe cei care l-au taxat în timp, dar cred că ar trebui lăsat în pace să-și continue o carieră la nivelul pe care îl înțelege și unde poate.

Eu, vechiul lui adversar, consider că este inuman acest circ care văd că începe să se înfiripe. Pentru că este un om simplu s-ar putea să creadă din nou că ar putea deveni un mare conducător politic în viitor. Să ne întelegem, Vanghelie nu este vreun înger, nici vreun naiv. Dar este aberant ca la nivelul cel mai înalt al politicii să fie încurajat un om căruia trebuia oricine să-i spună că nu are ce căuta, după cele mai elementare reguli ale rationalității. Crede cineva sincer că putem avea conducători politici la acest nivel de pregătire? Nu cred, iar faptul că el a ajuns acolo sus este o culpă colectivă.

O nouă capcană se conturează pentru el și peste câteva zile s-ar putea să iasă la talk-showuri care să distrugă tot ce a construit până acum. Până la urmă nu cred că merită aceste lucruri pentru că, vorba noilor lui fani, este un tip autentic care nu cunoaște mecanismele șulfăriei intelectualizate și nici cât de urât poate fi chipul trădării orchestrată de prieteni și camarazi din politică. Dacă va accepta cântecele de sirenă pentru a forța reintrarea în forță s-ar putea ca acest lucru să-i fie fatal.

Sunt alături de el cu naturalețea unuia care nu mai vrea nimic de la politică, poate doar ștergerea tuturor amintirilor acelei perioade.

Am mai făcut un efort în 2006, atunci când am scris un articol cu afecțiune și sinceritate pentru un politician care începea să bata cu pumnul la porțile grele ale politicii mari: Marian Vanghelie. Robert Turcescu i-a citit atunci pasaje lungi în cadrul unei emisiuni de televiziune, dar atunci Marian nu a prea înțeles și l-a apreciat ca un atac intelectualist. Acum are mai multă experiență, iar eu nu mai fac politică, poate va înțelege ce am vrut să spun atunci, când se afla la poalele dealului. Public acum pe blogul meu acel text, reluat și în cartea mea ”Politica inutilă”, ca un semn de afecțiune autentică, solidaritate si iertare.

CURSA LUI MARIAN SPRE LUMINĂ

16 iunie 2006

Primăvara este, la Bucureşti, o minune răsărită din noroi. O maree verde invadează oraşul năclăit de sudorile unor secole de istorie incertă şi destin ghebos. Ritmul oraşului se reduce la jumătate, oamenii nu se mai calcă în picioare şi nici la intersecţii nu mai vezi şoferi care se scuipă sau îşi cară pumni. Ai senzaţia că numai în acele zile, timp de câteva săptămâni pe an, bucureştenii pot fi fericiţi. În restul timpului, dacă eşti venit din afară, parcă aştepţi pe un peron (vorba ardeleanului Octavian Paler) vestea proastă că trenul tău s-a anulat. În aceste zile de primăvară, un prieten al meu jurnalist se luptă cu o boală necruţătoare, pe care o va învinge, cu siguranţă. O va învinge pentru că, înainte de a fi jurnalist căutat pentru opinia curajoasă, a trecut prin viaţa şi lumea dură a României. A cunoscut fabrica şi înghesuiala din autobuz şi a învăţat să lupte, ca firul de iarbă care iese din asfalt. Înţelege şi iubeşte viaţa pentru răsăritul de soare de fiecare dimineaţă. Iubeşte viaţa, dar ştie că nu merită trăită decât cu capul sus, fără compromisuri şi fără ticăloşie. Într-o asemenea primăvară, anul trecut, prietenul meu jurnalist şi-a propus să-mi arate ceva ce nu am mai văzut: sectorul lui Marian Vanghelie, proaspăt pregătit pentru campanie electorală. Deşi credeam că este un mare naiv, în încercarea de a mă pune în contact cu o viaţă pe care nu o cunosc, după ce am văzut multe feţe ale suferinţei umane şi mizeriei în peregrinările mele prin România, am acceptat şi ne-am urcat în maşina mea, mai degrabă cu o poftă de ducă primăvăratică, decât cu speranţa descoperirii unui teritoriu nemaivăzut.

În Rahovei, unde ne-am oprit, străzile erau pline de lume, fiind zi de Mărţisor. Hala din Rahova era un fel de expoziţie a hidoşeniei, o exhibare a mizeriei. Chiloţi „dinamo” imenşi sau sutiene ca nişte hamace se legănau în vânt, prevestind parcă detaliile unei sexualităţi lugubre, a unei sexualităţi consumate la beţie. Nişte blocuri au fost vopsite la exterior în culori pastelate, dar numai pe partea dinspre stradă, ca nişte curve fardate doar până la nivelul bărbiei. Câţiva beţivi cerşetori, ieşiţi la soare, ne priveau miraţi, crezându-ne candidaţi, poate. Peste tot se vindeau flori de plastic şi hârtii colorate: şapte fire la 20.000 de lei (2 lei noi). Am intrat în halele unei pieţe mirosind a şoşoni de gumă. Printre tarabe cu cămăşi de noapte şi infernali chiloţi de damă se vindea vin şi ţuica la pahar. Femei cu ochii învineţiţi de mâna grea a bărbaţilor se uitau la noi cu uimire, fiindu-le clar că nu suntem din lumea lor. Am mers pe străzi în neştire, am rătăcit întristaţi câteva ore. Am ajuns într-o colonie cu blocuri scunde, unde, în mijlocul unei mizerii infernale, te frapau uşile de metal, ultramoderne, ale unor apartamente insalubre. Aveai senzaţia că uşa este mai valoroasă decât casa şi că ea a costat cât venitul pe o jumătate de an al oamenilor de aici. Era amiază, dar nu vedeai ţipenie de om. Doar acele uşi, fără nici un fel de semne distinctive: nici numere de apartament, nici adrese, nici nume de proprietari. Parcă nu au vrut să le murdărească cu detaliile unor biografii neînsemnate. Ca nişte capace de metal la intrarea unor vizuini pe care oamenii le părăsesc dimineaţa şi le reiau seara în stăpânire. Stranie senzaţie de loc mort, contaminat, un fel de Cernobîl social.

Ne-am adus aminte de vremurile în care atât eu, cât şi prietenul meu ne luptam cu viaţa de pe poziţii de outsideri. Despre navetele cu muncitori mirosind a salopete afumate şi respiraţii parfumate cu Rachiu de Vin (redeveu, după expresia exactă din cartier). Mi-a devenit drag atunci Marian Vanghelie. Chiar dacă, la un moment dat, cineva, un şef de la Bucureşti, l-a pus să-i înjure pe clujenii din politică. Poate mi s-a făcut milă de lumea lui sau de copilăria acelui om. Seara, l-am văzut la televizor vorbind cu o voce plângăreaţă, parcă jenat de situaţia în care se afla. A sugerat, într-o şedinţă a organizaţiei lui, că a plătit o grămadă de bani pentru a fi lăsat să fie ceea ce este. Nu ştiu cât adevăr există în asta, ştiu sigur că, în toată viaţa lui, în Bucureştiul tuturor timpurilor, un băiat care porneşte dintr-o cizmărie şi nu are 2 metri şi muşchi de oţel trebuie să îndure foarte mult şi trebuie să plătească, la fiecare pas, orice loc în faţă. Am văzut lumea lui Vanghelie şi am înţeles că el reprezintă cu adevărat pe cineva în politică. Lumea lui Vanghelie este peste tot în Bucureşti sau în ţară. Degeaba strâmbă unii din nas şi spun că Vanghelie este doar băiatul din sectorul 5. Lumea cartierelor sărace este o parte a României, o Românie fără speranţă şi viitor.

Marian Vanghelie a crescut fără tată, într-o lume dură a Ferentariului. Probabil că, pentru un copil fără tată, cel mai greu este de sărbători, atunci când familiile se adună, părinţii se întorc, taţii, plecaţi la munci sezoniere, vin acasă cu cadouri pentru copii. Poate singurul moment de tandreţe într-o lume care nu prea avea timp pentru detaliul mângâierilor. Poate că a fost foarte singur de sărbători şi aşa i-a venit ideea revelioanelor de 5.000 de oameni. Câte revelioane o fi petrecut singur, cu nasul de copil lipit de geamul unor restaurante în care domnii şi doamnele petreceau cu şampanie şi sclipici? A pătruns apoi în asemenea restaurante, ca şi chelner sau crâşmar, dar şi-a dat seama că nu mai poţi recupera copilăria pierdută şi nu mai poţi umple golul care ţi-a crescut în suflet, într-o copilărie cu uşi care ţi se închid în nas. A făcut bani mulţi pe urmă, a plătit politicieni şi a văzut ca ar putea ajunge şi el politician. Într-un fel, se gândea, poate, mereu cum să evadeze din lumea Ferentariului, lumea copilăriei lui nefericite.

Mă simt legat de Marian prin faptul că mereu am fost protectorul unor copii ca el, prin nesfârşitele mele internate, cazărmi sau cămine studenteşti, ori cămine de nefamilişti prin care am trecut. Am trăit în proximitatea nefericirii din lumea lui şi cred că îl înţeleg. Acum, când o ţară întreagă a sărit să-l linşeze pentru că vrea să fie şef la PSD, el probabil că nu are cum să înţeleagă de ce îl atacă tot felul de „maimuţoi”, care nu ar fi valorat nici o ceapă degerată în lumea în care el se adaptase, lumea lui Sile Cămătaru şi Fane Spoitoru.

E vinovat Vanghelie pentru că a crezut în teoriile noastre democratice, după care toţi oamenii sunt egali şi toţi pot să jinduiască la a conduce? Nu noi le-am spus maselor că a venit timpul lor şi democraţia a deschis o eră a egalităţii în faţa politicii? Dar copilăria ne ajunge din urmă. Vine o zi în care copilul din noi se revoltă, ne priveşte cu ochii plânşi şi ne împinge la sinceritate. Este normal că şi Vanghelie încearcă să evadeze spre lumea gulerelor albe. S-a chinuit mult şi crede că saltul spre vârful politicii o să-l scape de tot ce a trăit până acum. A ridicat capacul calei vaporului şi a privit o clipă pe punte, orbit de lumina tare. Vrea poate să fugă de mizeria unei vieţi trăite fără nici un fel de derogare. Crede el că acolo, sus, domnii aceia, politicienii mari, au scăpat de griji, aşteaptă, ca sultanii, peşcheşuri, muzici şi cadâne. Ce nu ştie Marian este că acolo sus, în lumea gulerelor albe, mizeria este şi mai mare. Acolo sus nu este ceea ce crede el, nu va găsi nimic din visele lui. Nici prietenie, nici onoare, nici căldură, nici urmă de lumină. Doar un deşert parfumat. Cursa lui spre lumină va eşua lamentabil în lumea de sus a politicii. Dacă el ar înţelege, i-aş spune ca unui frate: lumea ta, Marian, este sectorul cinci, aşa cum este el. Cu mizeria, sărăcia şi florile lui de plastic. Acolo sunt oameni care te respectă şi poate chiar te iubesc…Dincolo de sectorul cinci începe deşertul.

Calea inimii

2011-06-21T23:54:00.000-07:00

Am suportat cu stoicism sau chiar fascinaţie comentariile legate de noua mea postura de proprietar şi manager de presa. Fiindcă lucrez încă la proiect şi am răbdare de ardelean nu am reacţionat la niciunul dintre comentarii, nici chiar la cel al unui imbecil care presupunea că în felul acesta îmi vând eu partea de Ardeal. Nu am reacţionat, nici nu am dat explicaţii, deşi s-au scris sute de articole şi comentarii, pentru că acest brainstorming colectiv legat de viitorul proiect mă poate ajuta. Mă poate sprijini să mă feresc de pericole, de respingerile colective. Sigur, mă poate ajuta şi să mă feresc de spaimele colective, dar şi să mă delimitez de la început de idioţi, de extremişti sau de golanii care nu văd decât ticăloşie peste tot, o ticăloşie la care se simt experţi şi din care câştigă mereu. Am observat spaimele fiecăruia din actorii publici, viziunea lor despre presă, ce ar face ei cu un asemenea instrument dacă l-ar avea, care sunt prietenii, cum se nasc peste noapte prieteni de conjunctură sau inamici generici. În sinteză, o experienţă foarte interesantă, una din acelea pe care nu ai dreptul să ratezi a le întoarce pe toate feţele căci sunt ocazii foarte bune de a învăţa la şcoala vieţii.

Voi comenta însă pe cel mai pozitiv şi cel mai complet dintre articolele legate de acest eveniment, un comentariu al unei jurnaliste pe care o doresc parteneră la proiect şi care ştiu că are încredere în mine sau cel puţin ma creditează cu bune intenţii. Şi ea se întreabă, aşa cum a făcut întreaga societate românească, ce urmaăresc cei trei (Dâncu, Rus, Paszkany) şi inventariază cu bună credinţă trei variante posibile. În treacat fie spus, nu înţeleg de ce presa noastră inventariază mereu ipoteze fără să aleagă, fără să-şi asume, deci fără să caute construcţii mai complicate în care sa aducă dovezi la nişte scenarii în care faci un pariu cu viitorul. Cu bunăcredinţă, prietena mea jurnalistă inventariază trei posibile intenţii, raţional gândite, româneşte ancorate în realitatea noastră balcanico-orientală: protejarea şi promovarea unor afaceri ardelene, promovarea unui proiect politic (mai mult imaginar, provenit dintr-un fel de coterie USL -PDL) şi chiar un proiect de afacere de presă corectă, cinstită, dar destul de greu de realizat, cum bine observa colega mea, în actuala stare de silă şi lehamite socială.

Am văzut încă o dată că un proiect care este actual, necesar, o ia inaintea autorilor, începe să aibă viaţa lui socială, ba chiar ar putea sa scape de sub controlul celui care l-a creat. Dincolo de orice ecouri este clar ca nici un proiect nu are o singură motivaţie, uneori sunt componente inconştiente sau neverbalizate care ne împing spre un proiect, mai ales când este vorba de un grup de oameni.

Însă nici cel mai complet şi binevoitor articol nu a reuşit să surprindă esenţialul motivaţiei noastre, resorturile de la care am pornit. Evident că nu ne-am propus să îngropăm nişte bani în mormane de ziare sau după perdeaua de fum a imaginiilor televizate, dar în niciun caz nu ne-am gândit să apărăm afaceri sau partide şi nici să atacăm adversari sau neprieteni. Imaginaţia prietenilor sau adversarilor care au scris despre noi s-a oprit din pacate la bariera gândirii sociale românesti, la nivelul unor stereotipuri care ne fac să nu avansăm, să producem mereu imaginea unei realităţi care degeaba şi-a schimbat datele obiective, noi nu vom observa niciodata la timp asta.

Am făcut această stranie, pentru unii, asociere în primul rând pentru că am constatat că avem ceva de spus, ca ardeleni, ca intelectuali sau oameni de afaceri şi nimeni nu va spune asta în locul nostru. Am aşteptat şi noi să facă alţii acest pas, dar am aşteptat degeaba. Dorinţa de a schimba ceva în jurul nostru poate fi la fel de puternică precum mpotivele enunţate de prietena mea jurnalista. Poate am început să credem că modul nostru de gândire poate fi transmis, acceptat, poate imitat sau interiorizat şi de alţi români. O dorinţă de comunicare amestecată cu mândria de a încerca să ne arătăm lumii în altă ipostază decât cea caricaturizată de ciocoflenderul drag nouă, Florin Piersic.

Poate credem în cuvântul care uneşte şi că trăim în Transilvania în comunităţi segmentate, în realităţi paralele, pentru că am interiorizat mereu imaginea pe care alţii o proiectau asupra noastră. Credem că dacă nu vom face eforturi ca spiritul şi cultura de "Mittel Europa" să se întindă şi dincolo de Carpaţi, atunci graniţa profeţită ideologic de Samuel Huntington ar putea deveni un zid adevărat crescut pe nesimţite între noi.

Vrem să vorbim (şi) noi despre noi, să ne spunem poveştile noastre, să nu mai aşteptăm să ne spună alţii cine suntem şi cum ar trebui să ne gândim identitatea sau alegerile de viaţă. Există o cale de a exista, o fiinţare specifică fiecarei comunităţi care îmbogăţeşte cultura şi istoria naţională doar cu condiţia s-o laşi să se exprime, să nu o sufoci sub şabloane sau directive ideologice sau patriotarde. Pentru asta trebuie să accepţi diferenţa, acea diferență ca spectacol miraculos, inedit, ca explozie de nou. Pe cei slabi de minte diversitatea îi sperie, dar pe cei care au suferit datorita uniformizării forţate descătuşarea diversităţii îi potenţează, îi descătuşează.

Dar pentru a găsi această cale nu ajunge să cauţi cu rațiunea, nici cu gândirea hipersocializată. Calea descatuţării energiei unei naţiuni este să-i arăţi în toate oglinzile imaginea nefardată, neretuşată, unică prin firescul trăirii. Este o datorie pe care o avem faţă de comunităţile noastre, o misiune sau chiar o vocaţie dacă simţi aceasta cu o forţă mai mare decât raţionala retragere. Poate este un orgoliu, dar dacă simţi că împotriva evidenţelor, chiar împotriva raţiunii, tu continui să scrii, să cauţi oameni pe care merita să-i admiri şi vrei să le vorbeşti şi altora despre ei, atunci înseamnă că există şi o altă cale decât cele expuse la începutul acestui articol.

Draga mea prietenă, când lehamitea învinge şi sila este o ciumă care se întinde încet dar sigur, când laşitatea se caţără pe zidul firav al încrederii şi îl dărâmă, când raţiunea se rătăceşte şi sărăcia de spirit învinge, eşti obligat să cauţi o altă cale. Nu ai pe cine sa întrebi, magiştrii nu mai folosesc la nimic, dar atunci trebuie sa alegi cu inima. Fără algoritmi de decizie, fără fundamente raţionale sau analize SWOT, doar cu sufletul tău bântuit de spaima sau îndoieli. Calea inimii este ultima şansă, este născută din disperare şi din frica pentru viitorul copiilor tăi, cu nume şi prenume, nu a copiilor în general. Este micul detaliu care lipsește din analiza ta, pertinentă, corectă, bine intenţionată.